A

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“When the road is long
And nowhere’s up ahead
Just the place I want to be
Is where I am instead

Shelter from the storm
Where is warm inside

Pe platforma de la Nordkapp am dat peste doi români emigrati in Germania, care călătoreau prin Scandinavia care mi-au recomandat cu căldură să văd insulele Lofoten. Şi pentru că în excursia asta am decis să merg după recomandări, nu după un plan, iată-mă pe drum, să văd Lofotenele!

Pe drum, m-am oprit la un muzeu, în Alta, unde am văzut că oamenii de aici pescuiau şi păstoreau reni şi elci de acu 6000 de ani. În timpul liber, se relaxau şi gravau figurine în piatră. Iar eu, 6000 de ani mai târziu, în timpul meu liber, mă uitam la ele. Ce-o fi cu picturile astea rupestre? Sunt in Altamira, in Muntii Altai şi aici, în Alta. Au ceva cu numele ăsta…

Am citit şi eu “Critica raţiunii pure” a lui Kant când eram mai necopt, dar nu s-a lipit de mine decât capitolul în care descria diferenţa dintre sublim şi frumos. Frumosul e liniştitor şi contemplativ, dar sublimul te zdrobeşte, te storceşte, e impunător şi nu mai există nimic după el. Frumosul îţi deschide gura cu exclamaţii, sublimul ţi-o închide. Frumosul trebuie cântat, dar sublimul există pur si simplu în sine.

Ei bine, drumul spre Lofoten este sublim.

La capatul drumului, se află localitatea cu nume de început de alfabet: A. A c-un cerc de sfinţenie deasupra literei. Este o aşezare pescărească, încă în funcţiune (am urmărit cu nesaţ şi cu o oarecare stinghereală cum trei muncitori tăiau peşte, întrebându-mă, întrebându-mă, întrebându-mă…), însă bine asortată turistic.

Lângă mine parchează un motociclist mare cât Meat Loaf, pe un puci de 350 cmc, un Suzuki DR. Aflu că-l cheamă Knut, intrăm în vorbă ca doi prieteni vechi şi merem să bem o cafea. Îmi spune: acum un an i-am zis prietenei mele că o să vin să beau o cafea aici. Şi iată-mă-s. Îi spun: acum 3 luni m-am decis să plec în lume cu motocicleta. Şi iată-mă-s.

Cu prietena lui e împreună de 12 ani şi are şi doi copii. Păi şi nu v-aţi căsătorit? Nea, de oricâte ori se aduce vorba de asta zic că o vor face “mâine”. Şi tot aşa de 12 ani. E prea multă bătaie de cap pentru o hârtie.

Astea-s şi gândurile mele, îi zic. La nuntă nu trebuie să fie decât doi oameni: tu şi ea. La sfârşitul unei nunţi eşti prea obosit să mai faci ceva. Prea multe rude, prea mulţi prieteni, prea mulţi, prea mult tot. E vinul bun? E bună sarmaua? Oare se aprind artificiile din tort? Păi şi rostul unei nunţi nu e să fii cu cocoana în noaptea nunţii? Atât şi nimic mai mult.

Îi zic că dacă o să fac vreodata vreo nuntă, îl pun pe cel mai bun prieten să se ocupe de tot, iar eu nu o să fac nimic. Râde şi cade pe gânduri: da, e o idee bună. Dar se va gândi la asta “mâine”.

(De altfel, cum ştiam şi aveam să aflu şi mai încolo, instituţia familială clasică aşa cum o ştim noi e destul de demodată aici în Scandinavia progresistă. Oamenii stau împreună şi se iubesc. Cumva, în ochii lor şi ai lui Dumnezeu, asta e suficient. Iar când nu se mai iubesc, se despart cu loc de bună ziua).

Pentru că văd un cort pe motorul lui Knut, îl intreb unde campează. Acum nu campează, se duce la casa de vacanţă a fratelui său, undeva la vreo 80 de km de aici. Îl întreb dacă pot pune cortul lângă casă. Sigur, dar trebuie să verifice cu frati-su. Îl sună, omul îşi dă acordul (“dar doar campat, nu altceva!”) şi pornesc cu el.

Ajung la destinaţie şi dau peste o casă veche de peste 200 de ani, care a fost a moşierului care stăpânea prin partea locului. Rău loc şi-a ales: e într-un fiord îngust, unde suflă vântul ca în tunelul aerodinamic unde se testează supersonice! Pe cer nori groşi, pe pâmânt un frig gros. Mă duc în spatele unui hambar, unde bate vântul ceva mai puţin. Knut vine la mine şi zice: “Putem face asta în două feluri: fie te las să campezi unde pofteşti, fie am încredere în tine şi te las în casă. Dar să nu-i spui fratelui meu!” Dacă aş avea o coadă, aş da din ea.

Înăuntru e frig, e totuşi o casă nelocuită, dar câteva lumini discrete în interiorul mobilat cu gust îmi crează impresia de căldură. Iar când Knut dă drumul la calorifere, impresia se schimbă în realitate. Iar când încep să vorbesc cu el, se schimbă în certitudine.

În Norvegia, aproape totul se face cu curent electric. Căldura în casă, gătitul, apa caldă. O casă are nevoie doar de apă rece, curent electric şi o fosă septică. Curentul electric e foarte ieftin aici şi aflu că au centrale pe mare, care convertesc energia valurilor în curent electric. Totul foarte ecologic şi “verde”. Deşi Norvegia are tone de gaz, nu-l văd folosit pe nicăieri, cu excepţia buteliilor de camping şi al utilizării lui ca combustibil pentru motoare.

La televizor e un concurs de triatlon. Knut îmi semnalează că Norvegia are un campion mondial. Românul care a cântat cu Paula Seling la Eurovision? Stă în Norvegia. Aaaa, îmi place Madrugada? Sunt din Norvegia. Nu mai ţin minte ce invenţie care a schimbat lumea? Norvegian! E mândru că ţara lui e printre cele mai bogate din lume, că are gaze, petrol, că e foarte curată şi foarte frumoasă şi că are cea mai importantă resursă din lume: oamenii. Suedia si Danemarca îi invidiază. De finlandezi, ce să mai zici: nişte sărăntoci!

Ascultându-l cum vorbeşte despre ţara lui, mă simt ca un părinte care are un copil urât şi prost. Sigur, îl iubesc, că e copilul meu, dar nu o să mă laud niciodată cu el, că nu am cu ce. (În paranteză fie spus, nu că ar trebui să facem copii ca să ne lăudăm cu ei; dar ar fi drăguţ să fie deştepţi şi frumoşi, nu?).

Îi dau nişte muzică de la mine, îi place la nebunie. Sora lui e cea mai tare cântăreaţă de Jazz din Norvegia. Tatăl lui, un pictor inginer care cântă la acordeon. A crescut într-o casă cu muzică şi găsesc extraordinar că-i plac şi cântecelele de la mine. Îmi zice să mă duc să o văd, la Oslo, unde are un magazin numai cu jazz, fix în buricul târgului. Îmi dă şi telefonul ei, dar să nu-l dau la nimeni, că e secret.

Pe geam, afară, vântul vâjâie şi ceţurile pilesc vârfurile caselor. În casa fostului moşier, Bodil Niska cântă la saxofon. Knut îmi spune că se bucură că a avut încredere în mine, eu îi spun că, totuşi, nu e bine, că nu ştii peste cine dai. Eh, zice el, ce-am fi dacă n-am avea încredere în oameni? (Prevăzători, zic eu, dar doar în gând.)

A lucrat pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. E frumos, îi zic, tare mi-ar plăcea să văd una. Frumos, dar periculos. Într-o zi, a pierdut elicopterul care-l ducea pe platformă. A doua zi a aflat că elicopterul ăla s-a prăbuşit şi toţi ocupanţii lui au murit. Dar, “so is life” (e vorba lui preferată). Acum îngrijeşte de bătrânii dintr-un azil. Îmi zice cu amărăciune: “ştii, puşcăriaşii de la noi ar trebui să schimbe locul cu bătrânii. Au trei mese pe zi, televizor în cameră, căldură, ieşiri regulate în curte, duşuri.” “Şi bătrânii nu au?” “Două mese pe zi, câteodată una, duş de două ori pe săptămână, rareori sunt scoşi afară… E inuman.” Mi se pare incredibil ce aud, dar Knut ştie mai bine, doar lucrează cu ei.

La televizor rulează o ştire cu motociclişti. Trei, Doamne, şi toţi trei au murit, azi, pe drumurile supersigure ale Norvegiei. Cum naiba? Depăşiri riscante, urmate de lipiri de parbriz, viteză prea mare în curbe, urmate de un zbor peste parapeţi, chestii d-astea. Sfat: safety first. Să merg încet, că e bine şi pentru mine şi pentru buzunare. Cu Politi nu e de şagă: nu-i vezi, dar dacă te văd ei pe tine, simţi sfredelul în portofel. Iar dacă depăşeşti cu 50 la oră viteza legală, simţi meatul uretral al vreunui deţinut norvegian căutând partea din interior a anusului.

A doua zi, după ce am uns lanţul şi am verificat nivelul de ulei, am pornit împreună spre ţintele noastre. El, Tromso. Eu, Trondheim. E inutil să spun că tot timpul mi-a făcut cinste cu mâncare şi băutură. Iar la plecare, mi-a făcut cadou un sac marinăresc, d-ăla superizolat la apă…

Mi-a mai spus şi de ce marinarii aveau cercel de aur în urechi, lucru pe care nu-l stiam. Nu pentru că era cool sau pentru că vroiau să identifice care-i gay sau nu, în funcţie de ce ureche foloseau. Nu, erau banii lor de înmormântare, dacă vroiau un mormânt pe pământ şi nu pe fundul apei. Un cercel, un coşciug şi-o peatră la cap. Şi când mă gândesc că eu mai degrabă vreau să mă odihnesc pe fundul mării decât într-o criptă de beton… Hotărât lucru, nu o să-mi bag cercel de aur în ureche!

(Cresc înăuntrul meu o perlă şi fiecare prieten pe care-l întâlnesc pe drum îmi adaugă un strat. Numai că e o perlă ciudată, ultimul strat nu acoperă ce e dedesubt şi se văd toate, hăt până la bucureşteanul din Galaţi care mi-a reparat cutia dreaptă…)

Îl însoţesc pe Knut 100 de kilometri afară din traseul meu normal (uitasem că eu merg în altă parte), dar nu regret niciun kilometru. Ne despărţim, că aşa-s drumurile, apropie şi despart oamenii.

And so is life.

Din Norvegia adunate

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Then my road won’t be so rough
I won’t be travelling all by myself”

…Şi-napoi la lume date. Sau un mic ghid de supravieţuire norvegiană şi fapte disparate de pe aici.

1. Hotelurile sunt de evitat. Tot ce ai nevoie se găseşte în camping: duş (obligatoriu), o bucătărioară cu plită electrică şi WC-uri decente. Unele au şi spălătorie de rufe. Preţurile variază între 10 şi 30 de euro pe noapte, în funcţie de notorietatea campingului sau de apropierea lui de un oraş mare. Unele-ti cer putin pe cazare, dar te rup la spalare sau la dusare.

2. Uneori găseşti net în campinguri, însă de cele mai multe ori nu.

3. Internet gratis se găseşte la biblioteca locală, baruri sau dacă ai noroc să dai de o reţea wireless neprotejată.

4. Restaurantele sunt de evitat. Orice rahat costă 100 de coroane, adică minimim 12 euro. Şi urcă ameţitor! Şi se adună!

5. Nu cumpăraţi apă! Dacă aveţi o sticlă de plastic, o puteţi reumple la orice camping, benzinărie (îl rugaţi pe casier să v-o umple) sau cafenea. (Eu, însă, pierd sticla de apă cam odată la două zile, în medie).

6. Subiectiv, cea mai bună benzină de 95 am găsit-o la Statoil. E mai bine rafinată, cred, şi consumul este mai mic. Pe termen lung, e o idee ce merită exploatată.

7. Dacă te poţi abţine de la duş sau ai metode alternative (şerveţele parfumate sau gel dezinfectant), poţi campa oriunde. Sfat: campează în popasurile de pe marginea drumurilor unde e şi WC. Sunt şi o grămadă de rulote acolo şi şoferi de TIR, dar e complet sigur.

8. Câteodată merită să iei autobuzul din camping spre oraş şi să laşi motorul lângă cort. În Oslo am dat 80 de NOK pe un abonament pe 24 de ore, valabil pe absolut orice mijloc de transport.

9. Dacă campingul e mare şi are multe corturi, poţi fi român şi poţi plăti doar o zi şi să stai 2. Nu verifică nimeni. Eu n-am fost şi am plătit de fiecare dată, din păcate…

10. Uneori te poţi strecura la duş în campinguri, fără să fii client al campingului. Nefiind român, nu a făcut asta, dar ideea e că se poate. Alteori e cu cartelă sau token luat de la recepţie.

11. Întrebaţi mereu dacă are duşul are temporizator. Eu n-am întrebat şi am băgat tokenul în aparat şi m-am trezit că am 3 minute să folosesc apa caldă! Aproape am ieşit cu clăbuci pe mine!

12. Cu cât mai spre Nord eşti, cu atât e mai sigur. În unele oraşe mi-am lăsat casca pe motor, nelegată, şi am găsit-o la locul ei!

13. Unele oraşe mai mari au bandă separată de BUS si TAXI, pe care masinile nu calcă (şi chiar respectă regula asta cu sfinţenie). Am încălcat regula asta luându-mă după alţi motociclişti într-o duminică seară când intram in Oslo şi se circula bară la bară. Am îngheţat când am văzut Poliţia Moto stând frumos în coloană, dar nu s-au luat după mine şi m-au lăsat în pace.

14. Limitele de viteză nu sunt puse fără cap. Nu pot să spun de câte ori am scăpat de belele doar respectându-le.

15. Au şi ei nebunii lor! Unul mi-a întors brusc în faţă, de pe banda 1, pe autostradă, eu fiind pe banda 2, ca să o ia inapoi pe celălalt sens, printr-un loc cu marcaj cvadriplu dublu continuu! Altul s-a hotărât în ultimul moment că nu vrea să iasă de pe autostradă şi a revenit în scurt pe banda 1, după ce deja o luase la dreapta, cu semnal cu tot… Noroc că, cumva, i-am prevăzut pe ăştia doi…

16. Pe drumurile pe care sunt separate sensurile prin marcaje, linia lor continuă e… întreruptă, dar are beţe mai lungi ca linia întreruptă-întreruptă. Mi-a luat ceva timp să mă prind, iar Poliţiei lor un timp infinit să mă prindă. Am scăpat şi aici.

17. Punctele de taxare sunt fără barieră aici, folosesc un sistem automat. Dacă îmi va veni ceva de plată acasă, rămâne de văzut. Uneori, pentru motociclete, taxa de drum e 0.

18. Radarele lor te iau numai din faţă şi nu sunt puse la ciupeală, ci doar în zone sensibile (cu şcoli, militare etc.) sau în zone cu accidente frecvente. Toate sunt presemnalizate şi au mai mult rol de prevenţie. Totuşi, înţeleg că sunt şi maşini de poliţie cu pistoale radar, care te belesc de departe. Eu n-am avut “norocul” să îi întâlnesc.

19. Caut maşini cu detector de radar şi mă lipesc de ele. Ieftin şi practic.

20. Unele oraşe au parcări moto, în centru, gratis. (Trondheim, de exemplu). În genere, e bine să pui motorul într-o parcare, nu aiurea. Dacă mai ai şi bagaje pe el, numai într-o parcare păzită, subterană.

21. În oraşele mari sunt mulţi hoţi de origine rro… pardon, română. Îi vezi, îi cunoşti. Ca om crescut în Vitan, am un avantaj clar asupra paşnicilor scandinavi. Şi poate singurul.

22. Din unele supermarketuri poţi să îţi faci o salată cu propriile mânuţe. O infuzie binemeritată şi ieftină de vitamine! Aceeaşi salată costă de 2-3 ori mai mult în oraş.

23. Nu luaţi niciodată mai multă mâncare decât puteţi mânca într-o zi sau pe loc. N-am ştiut asta şi am cam aruncat mâncare, cu osebire mezeluri, care nu prea rezistă.

24. Duminica totul e închis. Eu, însă, neştiind în ce zi a săptămânii mă aflu, am rămas pe dinafară şi am fost nevoit să mânânc de la fast-food. Scump şi prost adică. Aşa că nu strică să ai (ceva) provizii la tine.

25. Pâinea e bună rău, dar prinde mucegai repede. Pâinea uscată şi subţire e mai bună de drum lung!

Singur pe lume (de Hector Malot)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Mi-am petrecut ultimele (zeci de?) zile în cea mai neagră singurătate. Doar eu şi cu drumul. Niciun prieten de pe drum, niciun suflet cu care să vorbesc. Trondheim a fost ultimul oraş în care m-am împrietenit cu cineva, apoi tot drumul a fost un deşert. Uneori nici muzica nu merge şi tot ce am e vâjâitul vântului în cască…

Cum e omul! Cand are ceva, vrea altceva. Scandinavele cele blonde cu pielea alba stau cu orele la solar şi se boiesc cu cremă autobronzantă ca să fie cât mai ţigănci, negresele se vopsesc blonde. Alea cu ţâţe mici îşi bagă punguţe, alea cu ţâţe mari îşi scot grăsimi. Aia cu neveste mişto se duc la curve, ăia care fut non-stop visează la o iubită unică. Când e soare, e prea cald, când plouă, tare-ţi mai doreşti un pic de soare.

Cum aş putea să mă vait de singurătate, când am plecat tocmai ca să fiu singur? Nu e ipocrizie? Cum aş putea să zic că tare mi-aş dori să vorbesc cu un suflet ca Alexei, ca Dasha, ca Valter, ca Knut? E o vorbă: ai grijă ce îţi doreşti, că s-ar putea să primeşti. Aşa e. Mereu am primit ce mi-am dorit. Dar pot să duc ce mi se dă să duc?

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“And I’m surrounded by
A million people I
I still feel all alone
I wanna go home
Let me go home…”

Uneori casca mi se udă pe dinafară, alteori pe dinăuntru. Ce-or face oamenii care mi-s dragi? Cum merge viaţa lor înainte fără mine? Pământul se învârteşte oricum şi toţi îşi văd de viaţa lor. La serviciu se lucrează, uneori mult si degeaba, alteori deloc si pe bani. Acasă se uită lumea la televizor, la imbecilitati. Tare-mi lipseşte să mă mai uit la un film bun cu fratele meu sau cu prietenii mei…

Mi-e dor de gustul de ou ochi. Mama, ce-aş mai mânca o friptură!

Trec pe lângă case de oameni şi trag cu ochiul, din mers, înăuntru… Tocmai se pune masa, uneori doi iubiţi se pupă, alteori flicăre televizorul. De la baruri se aud râsete. Sunt în Berlin, pe o bancă dintr-o staţie de autobuz. Lângă mine, o femeie fără adăpost, bombăne ceva în legea ei şi ascultă muzică de la un radio portabil. Eu sunt singur acum, dar asta se va termina odată şi odată. Dar ea, care e singură mereu? Cum o fi pentru ea? Cum să nu înnebuneşti după o viaţă de singurătate?

În Oslo, am fost la muzeul lui Munch şi am văzut “Ţipătul”. Apoi am fost in parcul cu sculpturi ale lui Vigeland, unde taţi de piatră, bronz şi carne se jucau cu copiii lor, unde mame de piatră, bronz şi carne îşi ţineau iubiţii de mână şi copiii cu cealaltă. Blestemată societate, care nu te lasă să urli când îţi vine să urli!

La Berlin, pe semiîntuneric, zeci de cupluri dansează pe o muzică în surdină. Sunt într-o milonga berlineză, iar muzica îmi taie felii din inimă cu un fierăstrău fin şi lent. Fără anestezie.

În Copenhaga, m-am simţit singur acasă. Acasă, dar singur. Am băut o cafea cu oraşul şi am pornit mai departe, pe ploaie. Cândva oraşul ăsta va fi casa mea.

Să fii în aventura vieţii tale de până acum (oare?) şi să (te) plângi de singurătate! Când mii de oameni îşi doresc să facă ce fac eu acum! Pentru mine, viaţa e mereu în altă parte.

Am luna strălucind peste Munţii Pădurea Neagră, am şoimi care zboară deasupra cortului, am fulgere în zare şi nori superbi pe cerul senin. Am pârăiaşe susurând lângă cort, reni cu coarne păroase şi drumuri frumos virajate peste care zbor călare pe melc. Iar uneori am o casă în care e cald în timp ce afară e frig şi plouă şi unde se aude un jazz cald, în surdină. Am lacuri peste care vâslesc singur şi lacuri reci în care mă scald tremurând.

Dar fără iubire toate astea-s praf. Uscate, dispar în vânt şi degeaba.

Ca mine.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Now don’t be a cry baby
When there’s wood in the shed
There’s a bird in the chimmney
And a stone in my bed
When the road’s washed out
They pass the bottle around
And wait in the arms
Of the cold cold ground
Cold cold ground

…Sub mine, pământul e rece. Îl simt uneori, prin pânza cortului. Şi pot să mă păcălesc că pun între mine şi el o saltea autogonflabilă, un sac călduros de dormit sau iluzia că trăiesc o viaţă plină, însă pământul rece nu e niciodată departe.

Pământul rece nu e niciodată departe.

Camper of the storm

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Gonesc cu 30 la ora pe drumuri laturalnice, dealuri si ogoare. In stanga si dreapta mea, doua fronturi atmosferice beligerante, tunand si fulgerand, se indreapta unul spre celalalt. Urmeaza sa se dea batalia decisiva in ceruri, cu rezultate imediate pe pamant. Asa ca gonesc cu 30 la ora pe drumuri laturalnice, dealuri si ogoare, vanand un loc sub un petec de cer unde nu ploua si fulgera. GPS-ul e mort demult (si nici dupa a treia zi nu a inviat!), harta e bagata in ghiozdan, la pastrare si oricum nu are satuce si drumuri secundare. Asa ca navighez in deriva, in cautarea unui loc sa-mi pun capul si sa dorm.

O intersectie ca oricare altele, insa pe indicator e semnalizat ca drumul la dreapta e infundat. Decid ca infundat pentru altii poate fi exact ce-mi trebuie si o iau la dreapta. Dupa 50 de metri, drumul se infunda intr-o cladire care pare abandonata, stil C.A.P.. In fata cladirii, trei cosuri de gunoi, de culori diferite. Deci nu e chiar asa de abandonata, doar ca astazi e duminica. Si poate n-or fi prietenosi taranii locali sa vada o motocicleta c-un cort tuflit cand vin maine la locul lor de munca. Asa ca fac cale intoarsa.

Sunt obosit, e intuneric, incep cativa stropi, suficienti sa nu mai vad bine inainte. Ma indrept spre o padure, fie ce-o fi. Un palc de copaci, izolati in camp. Ii reperez si ii notez mental, in caz ca nu gasesc ceva mai bun. As vrea totusi sa-i evit, un palc de copaci poate fi vulnerabil la fulgere. Dar e mult mai bine decat sa fiu eu cuc erect in camp. Nici nu merg 200 de metri si dau de o padure adevarata. Plin de drumuri forestiere, dar nu e strop de asfalt, iar melcul fornaie infricosat. Daca ma rastorn intr-o padure, dracu vine sa ma scoata de acolo, iar eu nu-s fortos suficient sa-mi ridic Melcul cazut. Asa ca spun pas.

Padurea se termina, dau de un sat, nu vreau sa merg mai departe, e bun si palcul de copaci. Intorc cu greu pe drumul ingust, temandu-ma sa nu treaca vreo masina chiar atunci. In drum spre palc, prin padure, un semn de parcare pe care nu-l vazusem venind pe sensul celalalt. Nu mai e timp de decizii, ma infig in parcare cu sete. Ma rog, sunt vreo 5 metri de asfalt, dupa care incep niste banci. Las melcul pe asfalt si explorez pentru un loc de pus cortul. Nici nu fac 10 pasi ca usile unui palat invizibil sunt date de perete de un vant nebun. Copacii se apleaca in fata lui, respectuos, vajaind salbatic.

Smulg cortul dintre bagaje, merg 5 pasi mai incolo, sub un copac urias. Daca a rezistat atatia ani, o rezista la o furtuna mititica. Oscilez intre doua locuri, fix sub copac sau putin mai incolo. Vantul e atat de puternic, incat nici nu-l pot intinde pe jos. Il fixez intai in pamant in cele patru colturi, apoi scot rapid betele. A inceput ploaia deja, dar ce e mai greu e departe de a incepe. Ridic cortul, ii pun foaia, ploaia se dezlantuie. Alerg incoace si incolo de la motor la cort, arunc inauntru tot ce prind, iar la final ma arunc pe mine insumi. Afara e urgie…

Imi transform tricoul in carpa de sters pe jos si culeg tot ce am bagat umed in cort. Ma schimb in haine uscate si ma intind pe saltea. Ploua atat de rau, incat cortul incepe sa pluteasca in apa. De cate ori ii ating fundul, am impresia ca ating o saltea cu apa.

Aud sunetul unei portiere care se inchide si voci. Nu stiu daca ce aud e adevarat sau doar mi se nazare. Mi s-a mai intamplat inainte sa am halucinatii auditive, asa ca le ignor, pur si simplu. Oricum nu vreau sa ies in ploaia de afara. Dar mi-e frica si ciulesc urechile.

Pe strada trec masini si farurile lor arunca umbre ciudate pe cinematograful cu intuneric din cort. Sting orice lumina, nu vreau sa fiu observat. In continuare mi-e frica si ciulesc urechile. Am ciugulit si spray-ul paralizant din tank-bag si micul briceag pe care am dat 9 lei la Praktiker.

In zare se aude un “uuuuuuuu” prelung. E o sirena, sau cel putin sper ca e o sirena si nu sunt lupi. Mi s-a spus ca in padurile din Germania nu sunt lupi sau ursi, cel mult vulpi. A fost un caz intens mediatizat acum ceva vreme, cand un urs umbla prin wald-urile de p-aci, dar l-au impuscat. Nu mi-e frica de vulpi.

Deci, sunt bine.

Ploaia s-a mai oprit, aud apa siroind prin preajma. Din copaci cad picaturi mari, care in contact cu foaia cortului scot un sunet asemanator lovirii unei tobe. Da, ploaia asta are ritm. Cam haotic, daca se poate spune asta despre un ritm, dar totusi un ritm.

Adorm in ciudatul cantec de leagan al ploii…

In mijlocul noptii, aud un parait urmat de zgomotul ingrozitor al unei bufnituri, foarte aproape de mine. Ma trezesc buimac, sunt paralizat de frica. E un copac? E o craca? Daca-mi cade un copac in cap? Daca ma strapunge o craca? Uite ca posibilitatea asta n-am luat-o in calcul. Sa-mi pun casca? Sa-mi pun armura pe mine? E ridicol! Dar e sigur! Telefonul nu mai are baterie, GPS-ul e mort, deci nu pot sa-mi transmit coordonatele, daca se intampla ceva, aici raman…

Stau de veghe o ora, fortandu-ma sa stau treaz. Nu vad nimic in afara cortului, ma simt claustrat sub un clopot de intuneric, sub craca lui Damocles… Intr-un final adorm si dorm un somn chinuit de cosmaruri pe care nu mi le mai aduc aminte.

A doua zi ies la lumina din cort ca dintr-un pantec. Ma simt obosit si chinuit, dar, la naiba, sunt multumit ca-s in viata! Filosofez, vesel si inutil, ca asa o fi fost si prima zi de viata, doar ca pe vremea aia nu stiam atatea cuvinte in limba romana.

Pe celalalt loc unde am vrut sa pun cortul cu o noapte inainte era o craca groasa si rupta de copac.

Cantecel

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“I was born with a gift, a very powerful gift. And there’s alot of gifted people, and I noticed alot of gifted people shipwreck. People who are gifted with great beauty don’t quite know how to dish and deal it. People who are gifted with money, you can see how easily they can run off the rails. People who are gifted with very high intelligence, and a number of them that wind up alcoholic and isolated. In fact, the whole notion of having a gift, there is this requirement in it to test it, to ride close to the edge. It seems part and parcel of the very notion of the gift to rebel against it and to see whether is really real, because it can be very easily dissipated or damaged or ultimately destroyed. And I had an immense problem with it. And for the rest of my life I will struggle against the embracing of the mysterious self-distructing, self-murder, the urge to deny, defy, wreck, ruin, challenge one’s gift. Because it is a very precious thing, it’s kind of an incredible permision. I was born with this with this… gift, or this infliction, and I hope to get mature and protective and to choose into enlarge it and share it. And that’s the only purpose of my existance.”

Atât.

Ultrascurte

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

  • În Oslo, la o benzinărie, un ziar de tip “Libertatea” titrează, pe prima pagină “24 grade! HOT! HOT! HOT!” peste poza clasică cu un copil într-o fântână. Mă întreb ce părere au de “40 de grade”-le de la noi şi observ că clişeele sunt aceleaşi peste tot. Că d-aia sunt clişee.
  • Pentru că istoria i-a învăţat minte să nu mai vrea “spaţiu vital”, nemţii stau pe autostradă, la viteze de peste 130 la oră, în fundul maşinii din faţă.
  • Am mers pe Autobahn şi cu 150 la oră, şi cu 5 la oră. Asta numesc eu echilibru, dom’le!
  • O lege nescrisă a circulaţiei în Germania: cu orice viteză ai merge, există un neamţ în spatele tău care vrea să meargă cu cel puţin 10 la oră mai mult. Întotdeauna.
  • In Europa, Duminica se testează bomba cu neutroni. Şi merge!
  • Pe bancnotele de franci elveţieni scrie în germană, franceză, italiană şi spaniolă. Doar cifrele sunt în engleză.
  • Cocalarii nemţi, danezi şi elveţieni sunt identici cu cocalarii din România. Cocalars sans frontieres.
  • Noaptea, toate pădurile sunt negre. Cu excepţia pădurilor din Munţii Pădurea Neagră, unde a stat toată noaptea becul aprins pe cer, de n-am putut dormi.
  • Nemţoaicele sunt urâte, dar lesbienele nemţoaice sunt urâtul rafinat la esenţă. Bărbaţii au ceva în comun cu oglinzile: nu rezistă prea mult prin preajma lor. Sau poate chestia asta dovedeşte masochismul femeilor, habar n-am…
  • Pe unde am umblat am văzut restaurante indiene, chinejeşti, japonezane, marocane, iraniene, turceşti, dar nici urmă de restaurante cu specific local. Ori n-au bucătărie, ori sunt sătui de sarmaua lor.
  • În Berlin, în Postdamer Platz, am trecut pe lângă un grup de domni îmbrăcaţi la frac şi papion, care fumau tutun bun şi miroseau a parfum extrem de scump. O lume distanţă, concentrată în câţiva metri…
  • În Vest, nu e “fiţă” să te dai în ultimul model de BMW decapotabil, ci în maşini vechi care arată impecabil. Am văzut maşini din anii ’30, ’40, ’50… Au ceva maşinile alea, ceva ce aproape nicio maşină nouă nu are: personalitate. Probabil asta speră şi posesorii lor, să le-o împrumute puţin.
  • La Burger King am mâncat un hamburger Big Whooper care avea înăuntru roşii… date cu ketchup. O fabulă a societăţii moderne.
  • Dintr-un ziar elveţian aflu că un cercetător belgian i-a luat genele lui Hitler la puricat şi a aflat că nu era doar nazi, ci şi Aschkenazi. Evreu aschkenazi. Cumva, asta are foarte mult sens.
  • Copiii râd la fel, în orice limbă. Maşinile de gunoi şi căcatul miros la fel, în orice ţară.
  • Cele mai rele muşte sunt muştele din pădure.
  • Omul sfinţeşte locul, comunismul sluţeşte locul.
  • Prin Scandinavia, adolescenţii mergeau preponderent pe motociclete enduro de cilindree mică, iar adolescentele mergeau preponderent pe scutere. Spre Sud, împărţirea între spiritul de aventură masculin şi siguranţa feminină devine din ce în ce mai neclară.

Creţuri pământeşti

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.


I felt so good like anything was possible
I hit cruise control and rubbed my eyes
The last three days the rain was unstoppable
It was always cold, no sunshine

Yeah running down a dream
That never would come to me
Working on a mystery
Going wherever it leads
Running down a dream

I rolled on as the sky grew dark
I put the pedal down to make some time
There’s something good waiting down this road
I’m picking up whatever is mine

Am ajuns in Lucerna seara târziu, obosit mort, aşa că am decis să nu vizitez oraşul. Odată ce am pus capul pe perna gonflabilă, nu am mai fost suficient de treaz să regret decizia luată. Nici măcar zgâlţâiturile cortului sau ploaia furibundă care s-a pornit nu m-au clintit din drumul somnului…

A doua zi am vizitat oraşul, după ce mi-am îndeplinit cele administrative. Un singur cuvânt despre Lucerna: cochet. Sviţerii au luat tot ce-au putut mai bun de la cele trei culturi confluente: meticulozitatea germană, bunul gust franţuz şi luxul italienesc. Oamenii arătau şi miroseau ca purtând hainele proaspăt cumparate după un duş proaspăt. Navighez pe cărări olfactive fine către muzeul lor de artă, care este şi sală de concerte. Tânjesc după un sunet proaspăt şi real de instrument, care nu trece prin o mie de circuite electronice fără suflet. În jurul meu, domni îmbrăcaţi la costume impecabile, cu pantofi în care se oglindeşte un viitor fără griji şi doamne elegante, tinere şi frumoase sau care au îmbătrânit frumos, cu şiraguri aristocratice de perle la gât. Iar eu, în pantalonii mei ponosiţi, luaţi de la magazinul Titan, resimt o uşoară barieră. Apoi resimt o barieră grea: intrarea la concert e peste 100 de euro.

Nu-mi rămâne decât să vizitez muzeul de artă. Acolo, o artistă care l-a cunoscut pe Brâncuşi. Dai de români peste tot! Cel mai mult m-a impresionat o instalaţie video despre răpirea, violarea şi uciderea femeilor pakistaneze de către armata indiană şi despre răpirea, violarea şi uciderea femeilor indiene de către armata pakistaneză. Mă gândesc: uite, domnule, un tablou frumos – şi erau destule! – nu m-ar cutremura atât! Din cauza unor oameni ca mine vedem la ştiri ce vedem.

Mă rătăcesc pe străzile Lucernei, pentru că vreau. Noaptea e frumoasă, preţurile prohibitive, iar mersul pe jos (pe lângă faptul că face piciorul frumos) e gratis! Mă adăp dintr-o fântână publlică şi arunc câteva monede purtătoare de dorinţe, singurele din fântână, apoi mă îndrept spre culcuş şi mă culcuşesc.

A doua zi plec din Lucerna, dar oraşul nu mă lasă, şi pace! Fără hartă, fără nimic, mă rătăcesc. Am idee către ce oraş trebuie să mă îndrept (Altdorf) şi ştiu direcţia. Şi am o busolă. Două ore mai târziu, intru din nou în Lucerna, blestemând. Au fost cu noroc blestemele, căci am reuşit să mă pun pe o direcţie.

Merg pe un drum frumos virajat, lăsând Lucerna în praful trecutului. Într-o curbă strânsă, urcând o rampă abruptă, maneta ambreiajului are un atac de impotenţă şi mi se înmoaie în mână… Motorul tuşeşte cu zgomot, face doi paşi smuciţi în faţă şi se opreşte. Drace! Sunt fix după o curbă la dreapta, pe un drum îngust. Sunt o raţă stătătoare pentru maşinile care vin din faţă.

Din fericire pentru mine, norocul meu nu m-a părăsit. Motorul a murit fix la un metru de intrarea unui atelier! Lângă mine se înfiripează doi mecanici, care mă ajută să târăsc mortul spre o platformă, ei bine, plată! Singur n-aş fi reuşit să car hoitul la deal, dar uite că… Başca că acum mă aflu în afara traseului maşinilor şi în afara oricărui pericol.

O nenorocire (şi o norocire!) nu vine niciodată singură. Din cer începe să toarne o ploaie rece. Din nefericire, nu mă pot băga în atelier, ci doar în faţa lui, pentru că trebuie să plece. Dar, din fericire, îmi cară motorul sub un fel de streaşină de juma de metru. Din nefericire, habar nu am cum să schimb un cablu de ambreiaj. Din fericire, am văzut odată cum se face. Din nefericire, nu-mi amintesc cum au determinat lungimea corectă. Din fericire, am cablul vechi la mine. Din nefericire, patentul meu nu taie cablul de oţel. Din fericire, sunt lângă un atelier care are toate sculele din lume, incluzând aici o foarfecă de tablă sau cabluri. Din nefericire, oamenii pleacă, lăsându-mă lipit de perete. Din fericire, ambreiajul cu cablul său cu tot merge acum. Din nefericire, mi-e frig şi sunt ud. Din fericire, apare mecanicul din schimbul doi, într-o salopetă soioasă, dar cu o ţigară de foi în colţul gurii. Şi uite-aşa am aflat că nevoia e cel mai bun profesor! Dupa schimbatul bujiilor, adaug în panoplie încă o operaţiune pe care ştiu s-o fac la motocicletă!

Mecanicul seamănă la faţă şi la barbă cu Andrieş. Mă cheamă înăuntru, în atelier. Acolo e cald şi bine, iar eu sunt de-a dreptul recunoscător. Mă întreabă unde mă îndrept. Vorbeşte germana, dar au un dialect mai ciudat, că abia înţeleg ce zice. Dar înţeleg că drumul pe care am luat-o se termină în vârf de munte şi nu duce în Altdorf. Aduce o hartă din maşină, aflu că-s în Beckenried şi îmi arată pe unde trebuie să merg. Hait! E autostradă, iar eu nu am plătit vigneta de Elveţia. Cu toate astea, e doar un tunel uriaş, nu te opreşte Poliţia în tunel. Sper. La plecare, îmi face cadou harta, iar eu, la schimb, nu am decât un “Danke schon!” din toată inima.

Ploaia se opreşte, iar eu, cu forţe sporite mă îndrept spre campingul din Altdorf. Acolo am stat două nopţi. În ziua udă dintre ele, am dat un rotocol pe un drum spectaculos, marcat ca atare pe hartă. Am trecut prin Klausenpass, Schwanden, Glarus. M-a plouat, dar singurul lucru rău a fost că mi-au îngheţat mâinile. În Nafels, pe o ploaie de gheaţă, un McDonalds mi s-a părut Palatul de Cleştar. Dar fericirea a durat o clipă scurtă, ca toate fericirile. Curând, dinţii mărunţeau fin aerul şi saliva dintre ei. Singurul lucru pe care-l puteam face era să merg mai departe şi să cânt.

Unde eşti tu, zelt-ule?
Unde esti tu, zelt-ule?
Ia, în camping, domnule!
Ia, în camping, domnule!

Şi ce faci tu, zelt-ule?
Şi ce faci tu, zelt-ule?
Ia, mă plouă, domnule!
Ca pe tine, domnule!

Un’ mă duci tu, melcule?
Un’ mă duci tu, melcule?
Fix în camping, domnule!
Fix în camping, domnule!

Şi tot aşa, de o mie de ori.

În camping, după un duş fierbinte care a ţinut fix 3 minute după care s-a întrerupt brusc, lăsând loc unei ape mai reci ca o puţă de urs polar, m-am întreţinut amical cu o familie de englezi din Norfolk. Pentru că nu mai auzisem grai omenesc, pe care să-l şi înţeleg, cumva, asta mi s-a părut o binecuvântare. Aşa că am mers bucuros la un restaurant cu dânşii, unde am cheltuit 20 de euro pe o pizza şi o bere. Dar am aflat că pretutindeni oamenii nu sunt mulţumiţi de cei de la putere, că în Anglia, acum 500 de ani, când se năştea democraţia, era la fel ca în România acum (cumva, asta m-a deprimat, nu-mi explic de ce) şi că în Norfolk poţi avea într-o singură zi toate anotimpurile. Le-am spus că am fost în Rusia şi m-au întrebat ce cred de Putin, e un criminal, nu? Le-am replicat că nu e mai criminal decât au fost englezii în istorie şi au fost nevoiţi să-mi dea dreptate. Nu mi-au purtat pică, totuşi, pentru că m-au invitat să-i vizitez şi mi-au promis că îmi trimit un fular cu echipa lor favorită de fotbal, ceva cu “Canaries”. A doua zi de dimineaţă am luat micul dejun cu ei. Era şi ziua mamei şi soţiei, iar cadourile curgeau. Nu aveam nimic frumos la mine, aşa că am fugit repede afară şi am cules trei păpădii… Doamna a zis că-s cele mai frumoase flori pe care le-a primit în viaţă, dar nu ştiu dacă e recunoştinţă sau umor englezesc.

Lângă cortul meu, altă familie de englezi. Şi tot din Norfolk. De data asta, şi eu aveam ceva în comun cu ei. Li s-a rupt cablul de ambreiaj într-un tunel uriaş, dintre Italia şi Elveţia. Au sunat la SOS şi a venit repejor o maşină şi i-a tractat de acolo. Normal, pentru 400 de euro, cât i-a costat doar tractarea până la camping… Erau cam tufliţi, avuseseră ghinion toată excursia. M-au chemat să mănânc cu ei şi le-am spus, cu sinceritate, că mâncarea e mai bună când o mănânci cu cineva! Apoi le-am promis că o să le împrumut un pic din norocul meu, iar ei mi-au dat la schimb o monedă de juma de pound, ca amintire. Era ora 2 după masă, era timpul să plec.

Din Altdorf, am ales un drum spectaculos şi am plecat. Am trecut prin Sustenpass (2224 m), Grimselpass (2165 m), Furkapass (2429), Oberalpass (2044 m). Sus, în creastă, era un vânt vântos şi ningea fin şi rafinat, elveţian, deh. Distracţia mea preferată: motociclism silenţios. Adică de sus, din vârf, până jos, la plat, am mers fără motor, la punctul mort, cu contactul tăiat, amintindu-mi de fapt că motocicleta e… o cicletă cu motor şi nimic mai mult. Dacă ai energie potenţială, ai şi energie cinetică. Este extrem de amuzant să te uiţi pe vitezometru, acul să fie la 80, iar apoi pe turometru şi acul să fie la 0. Punctul maxim de distracţie: am depăşit o maşină doar cu energia dată de mersul la vale. Dezavantaje: te depăşesc toate motoarele, îţi uzezi frânele mai tare decât dacă ai merge cu frâna de motor şi e destul de dubios să mergi cu becurile stinse, nu te văd aia din faţă şi nu te văd ăia din spate când frânezi. De altfel, când eram însoţit, puneam contactul şi aprindeam becurile. Dar altminteri, e perfect sigur şi feţele celor pe lângă care treci cu motorul complet tăcut: de nepreţuit! Başca, economia de benzină, pentru că am aflat, cu dezamăgire, că melcul la deal consumă multicel, apropiindu-se de 6 litri la sută! Am mai aflat că după 2000 de metri nu prea mai e oxigen, iar boii trag mai greu (se bâlbăie motorul la 4000 de ture, ceea ce la câmpie e nepermis!). Am urcat în turaţie şi nu am avut probleme.

Şi uite-aşa, am ajuns în Chur, obosit şi eu, şi melcul. Am făcut poza de rigoare, pentru că nu de multe ori în viaţă treci prin Chur. Şi poţi răspunde fără sfială la întrebarea “Unde eşti mă?” “În Chur!” În Chur văd ceea ce pare a fi un camping: rulote multe, rufe puse la uscat, un generator de curent, oameni. Dar nu era niciun semn de camping, nicio recepţie, nici un steag la intrare, nimic. Intru, doi ţigani spilcuiţi vin la mine. “Camping?” “(neinteligibil) boss” Apare altul, şi mai bine îmbrăcat, cu tăieturi de ras proaspăt pe faţă. “Ja, ja, camping, zwanzich francs!”. Ţigănci frumoase mă privesc de la geamul rulotelor, cinci ţigănuşi mă înconjoară. Stai puţin! Am folosit de prea multe ori cuvântul “ţigani”! Pun cap la cap repede şi-mi dă rezultatul ăsta: sunt într-o tabără de ţigani, nu într-un camping!!! Fac cale întoarsă, ai dracu ţigani, vroiau 20 de franci ca să stau într-un loc care nici nu e camping! Dar pe măsură ce mă îndepărtez, creşte în mine o părere a dracu de rău: ce experienţă interesantă poate că am ratat! Şi aici, tot nomazi sunt, mă! Dar îs ţigani elveţieni şi se vede: rulote de lux, generatoare de curent, miros de parfum, curăţenie. Unde-s caii, unde-s corturile, unde-s focurile şi mirosul de fum cu cal? În Elveţia, ţiganii îs elveţieni, mă!

Mă duc în, pardon de expresie, pădurea curului, Churwalden, sperând să mă trag mai deoparte, nevăzut şi să campez. Sunt mai ţigan decât ţiganii pe care tocmai i-am întâlnit, gândesc. Văd o maşină de Polizei care patrulează, mi-e frică de amenzi. Se înserează, norii negri de pe cer accentuează senzaţia de întuneric, o să plouă… Un semn de camping, o decizie rapidă, mă amplasez fără arme, dar cu bagaje. Ca de obicei, după ce mă arunc în cort, o ploaie răbdătoare, care udă lent şi sigur, se lasă peste mine…

Dimineaţa, plec din Chur, după ce plătesc campingul (cu o seară înainte nu era nimeni la recepţie, aşa că am intrat pur şi simplu şi am pus cortul). Trec, succesiv prin Albulapass (2312 m), Paso de Bernina (2328), Paso d’Eira (2208 m), Paso di Foscanio (2291 m)
şi Paso dello Stelvio (2757 m), cel mai înalt loc prin care a trecut Melcul meu brav! Nu pot să descriu satisfacţia care mă încearcă, cuvintele sunt prea fade şi goale…

Pun tabăra în Chiusa/Klausen, bilingvul şi medievalul oraş italian atât de zgribulit de frig, încât casele se bagă una într-alta, nelăsând prea mult loc între ele, ca toate oraşele vechi de pe aici. În camping, dau de un australian, care de trei luni rătăceşte pe bătrânul continent, ca mine. GPS? Fuck that. Are o hartă, scrie cu carioca neagră pe rezervorul roşu oraşele prin care trece (şi eu la fel, dar pe hârtie). La sfârşitul zilei, şterge tot şi o ia de la capăt dimineaţa. Nu are o ţintă, la fel ca mine. Ia tot ce îi oferă viaţa. Cu ce se ocupă? E miner, frate! Miner! Şi sapă după minereu de fier, în nordul Australiei. Şi nu e greu? Nu, e banal, maşinăriile fac tot. El doar le întreţine şi le repară când se strică. Singurul lucru greu e că… e cald, acolo jos. 50, 60, uneori 70 de grade Celsius. Supravieţuieşte bând apă în continuu. Are un camelback (un fel de sac de cauciuc, purtat pe spate, cu un furtun care duce la gură) cu 10 litri de apă, care-i ajunge 4 ore. A cumpărat motocicleta, un Triumph de 1000cc, cu 900 de euro, de la alt australian care a făcut luni prin Evropa, d-aia are număr de Anglia. Are şi o misiune: când termină călătoria, are de recuperat o motocicletă BMW veche, al unui prieten englez, care a umblat 15 ani prin lume cu ea, şi care acum e dosită în subsolul sediului Curtii Europene pentru Patente. Înjură guvernul australian, pentru uşurinţa pentru care exportă minereul de fier în China, for a quick buck (pentru un ban uşor şi rapid – n.a.), când lumea se îndreaptă spre un viitor fără resurse. Dar China, deşteaptă, strânge, în loc să irosească! Îi amintesc şi de uşurinţa cu care România a azvârlit austriecilor petrolul şi gazele naturale sau a concesionat platforma continetală a Mării Negre, bogată (?) în gaze naturale. Prostia e universală: mare şi peste tot, ca Universul.

Din Chiusa-Klausen, mă îndrept spre Innsbruck, apoi spre Schwaz, pe drumul naţional. Vigneta e 4.5 euro, poate merită, dar mai mult merită o hartă de 9.5 Euro. O iau spre Mayrhofen, o staţiune de schi, surprinzător de plină de oameni, pe timp de vară. Sus, culmile sunt cărunte. Plouă continuu, plouă placid, dacă continuă… o să continui şi eu, ce să fac? O iau spre Gerlospass, dau de zăpadă. Aici e plină iarnă, temperatura e de 5 grade Celsius, iar pe motor, ce să mai zic? Mă îndrept spre Mittersill, pe un drum cu taxă. Doamna din cabina de plată vede că abia scot portofelul de tremurat şi se oferă să îmi facă un ceai. O refuz, politicos, trebuie să continui… Afară e, cum s-ar spune, nebulozitate accentuată.

Vânt? Frig? Ploaie? Zăpadă pe jos? Ceaţă? Toate la un loc? Nu-mi mai simt mâinile, curul mi s-a lipit de şa. Sunt una cu melcul, cum erau indienii cu caii lor. Spre Mittersill, din fericire, e cer senin şi mă îndrept spre el….

Ajung în Mittersill, văd un semn cu Slovenia. Mă opresc într-un adăpost de staţie de autobuz, îmi dau mănuşile jos din mână şi simt că e mai cald afară decât cu mănuşile! Desfăşor harta, decid să o iau spre Lienz, spre Slovenia. Fac la dreapta şi, deşi stau în şa, mi se taie picioarele. Cerul senin e în stânga, în faţă e un nor negru, între munţii care stau crăciţi în sus e un bloc gri şi rece. Fix spre el mă îndrept. Mai sunt 69 de km până la Lienz, îmi propun să-i fac, totuşi, fie ce-o fi. Apoi neapărat o să stau într-un pat moale, nu la cort. Ploaia mă biciuieşte în rafale, vântul mă răceşte şi mai rău. Mă bucur de fiecare tunelaş de 100 de metri. Nu ştiu cum să descriu senzaţia de frig mai bine decât atât: m-aş pişa pe mine doar ca să simt ceva cald.

Tremur pe ghidon, reduc din viteză, preventiv. Maşinile mă depăşesc, lăsând în urmă nori de apă, care mă izbesc, care-mi întunecă vizorul, care, care, care….

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“I left my home where the dead never rose
For the streets of gold i’ve yet to find
And at the end of the day all you can do is pray
Without hope well you might as well be blind, yeah be blind
Tomorrow comes a day too soon, tomorrow comes a day too soon”

Oberlienz! Deci Lienz nu e departe! Şi nu e. Următoarea localitate e Lienz. Gasthof-uri primitoare îşi întind braţele scumpe spre mine, dar rezist cântecului de sirenă. “I’ve come this far, I can go even further…”. Un semn de camping… şi simt căldura unui înger asupra mea. Mă înfund într-o pădure cu curbe şerpind în sus pe rampe de 12%. Motorul face un zgomot ciudat, de bătaie. Hai mă, nu mă lăsa acum! Ajung la recepţia campingului tocmai când omul se pregătea să tragă obloanele. E ieftin, e 8.5 Euro, iar netul costă 1.5 Euro. Nu trebuie să plătesc acum. Vorbesc în rafale, tremur ca în faza terminală de tetanie. În cort, scot totul de pe mine, pun totul pe mine, îmi prepar o supă luată din Finlanda combinată cu o supă luată din Rusia. Globalizare într-un vas de aluminiu!

Mi-e bine, mi-e cald, afară e un cer de sticlă, vegheat de o jumătate de Lună care râde la mine. “Noapte bună, Orlando, oriunde te-ai afla…”

Na, turism!

Din Austria in Slovenia trec prin Arnoldstein, nu fără să mă amuz un piculeţ de numele banalului oras austriac. (Oare numele “Arnold” are rădăcini comune cu “Orlando”, adică cavalerul Roland? O anagrama mică tot e!) Spre graniţa cu Slovenia, spre Wurzenpass, drumul pesemne inca mai poarta ranile razboiului: e plin de gropi si de plombe, iar Melcul dardaie generos din toate şurubururile. O iau spre Kranjska Gora, apoi pe un drum superb, prin munţi, spre Bovec. Drumul e îngust, are o mie şi una de serpentine in ac de par, care sunt… pietruite. Si intre pietrele caldaramului, pietricele si pietris. Asa ca merg cu bagare de seama si cu bagare de morcov, transpir sute de grame de apa, dar pana la urma razbesc si ajung pe plat, in localitatea Trenta. Se insereaza, sunt obosit, aceeasi poveste, trebuie sa pun cortul. Scanez dupa un loc in salbaticie, dar nici unul nu-mi face cu ochiul. Cand eram cat pe ce sa ma dau batut, hop si campingul primitor!

Se lasa noaptea, sunt intre munti, intr-un fel de vale-caldare, nu e niciun pic de poluare fotonica (si nici fonica, aproape ca auzi zgomotul picioarelor frecate de muscă), aşa că cerul e negru-curat. Pot să mă holbez până în fundul Caii Lactee… Pentru un om care stă la ţară poate nu e mare lucru, dar pentru un om care stă la oraş şi abia zăreşte Steaua Polara prin băşinile plumburii ale maşinilor (şi, eh… ale motocicletelor) e ceva deosebit! Îmi aduc aminte de cerurile văzute când eram mai tinerel, lipit de pământ, pe-o movilă mai înaltă, fără nimic în jur: puteam să jur că pluteam printre stele. Şi, într-un fel, poate aşa şi era…

A doua zi de dimineaţă îmi ţesal calul, curăţându-i şi gresându-i generos lanţul. Mă urnesc cu greu din campingul cu net gratis, dar o fac până la urmă. Pe drum, dau de un semn cu “Jama – Grotto – Cave” şi pentru că-s un mare fan al găurilor, cavitaţiilor, invaginaţiilor, concavităţilor şi bortelor de tot felul, decid să-l urmez. Nu departe de el, un semn cu camping, aşa că întâi pun tabăra (în viteză, pentru că cavitatea se închide la 5, iar acum e 4:15 PM). Ajung într-un suflet, cu 5 minute înainte de închidere, am un scurt moment de dubiu când văd că biletul e 20 de euro, dar trece. La coadă, dau peste mama unui foarte bun prieten! Ne cade faţa amândoura, dar… lumea e mică!

Peştera Podrajna este… imensă! Plimbarea durează o oră şi jumătate, din care o bună parte cu trenuleţul! O mie şi una de tipuri de stalactite şi stalagmite, mai groase, mai subţiri, de, cum le-a fost norocul! Toate culorile pământului: albe (calcaroase), galbene şi portocalii (cu oxid de fier), gri şi negre (cu oxid de mangan). Frumos iluminată, cu hăuri care se căscau din când în când de-a stânga şi de-a dreapta cărării, cu o sală imensă, formată natural, unde ecoul durează 6 secunde, peştera asta te lasă cu gura mai căscată decât intrarea ei. Când eram mic, am citit o carte cu “Peşterile Terrei” şi spiritul meu aventuros de tocilar cititor visa că o să ajungă şi speolog, cândva. Poate nu e timpul pierdut!

Bineînţeles, un autocar de români vizita şi el peştera. Şi bineînţeles, deşi ghida a spus clar să nu facem poze decât într-un anume loc din peşteră, blitzurile curgeau din mâna unor românce darnice la apăsat butonul declanşator al aparatului. Deşi nu se vedea nimic, ele continuau cu largheţe. Că una-i poza făcuta profesionist, pe Internet, şi alta-i poza de doi bani făcută de tine! La un moment dat, surpriză: luminile din peşteră s-au stins şi s-a aşternut un întuneric greu, cam ca ăla din inimile ălora care ne conduc ţărişoara de laţ către hău. M-am speriat ceva şi m-am cotrobăit după lămpaş, dar am aflat ca fu, de fapt, un moment aranjat, turistic. Ptiu, bată-vă să vă bată!

În Croaţia, în localitatea maritimă Rijeka, stau pe gânduri. S-o iau spre casă sau spre localitatea cu nume pornografic, Pula? După Chur, să ajung şi acolo? E prea românesc, gândesc, şi o iau spre România, însă nu înainte de a face un scurt popas pe insula Krk (insulă verde ca-n palmă, o palmă plină de clorofilă, deşi e un strat de 5 cm de pământ, restul fiind piatră chioară!). Mă uit pe hartă după un camping, văd că-s două semne distincte de camping aici. Ăla normal, de cort cu o bară dedesubt şi unul anormal, de cort fără bară dedesubt. În dreptul ăstuia anormal scrie “Camping Naturist”. Şi ce zic: ia să văd eu cum e cu campingul ăsta naturist! O fi mai ieftin ca unul nenaturist? Şi mă duc.

Nimeresc în pauză, deci nu mă pot înregistra la Recepţie. Un ins de-acolo zice, totuşi, să las un act şi să intru, că nu-i bai. Dar ştiu că e camping naturistic, nu camping turistic, nu? Ştiu, văd un semn care atrage atenţia că nu ai voie cu haine sau cu costum de baie, deci ce-ţi mai rămâne? Cobor în camping, pun cortul, cu greu, pentru că cei 5 cm de pământ nu-s prea folositori pentru piroanele mele de cort… Un moş la cucul gol trece agale pe lângă mine, cu o babă la fel de golaşă de mână. P-aicea, nimeni, în afară de fetele tinere şi – rareori, din păcate! – nici alea, nu poată haine. Mărturisesc că după zilele în care am umblat încorsetat în tricou, armură de torace, cu protecţii la umăr, cot şi coloană vertebrală, geacă cu protecţii la cot, cizme, genunchere cu protecţie şi la tibie, mănuşi şi cască, să n-am nimic pe mine, chiar şi pentru o zi, mi se pare Pâinea lui Dumnezeu. Şi uite-aşa, printr-un proces invers faţă de al lui Adam, mă despoi de tot, dar îmi pun totuşi nişte adidaşi în picioare, că-s pietre şi ace de conifere pe jos, iar eu mi-s sensibil în tălpi. Apoi mă duc la plajă…

În timp ce stau pe salteluţa mea gonflabilă, cu cucoşu’ la soare, mă simt al naibii de bine. Cred că toată viaţa mi-a fost ruşine de cum arăt şi asta a fost una din marile (şi, în fond, superficialele) mele probleme. Şi iată-mă acum, aproape de 30 de ani, înroşindu-mi ouăle pe cale naturală! Şi când mă gândesc că nu mai departe de acum 2-3 zile făceam frigul prin cei munţi austrieci, parcă apreciez şi mai mult pietrosul litoral insular, populat de oameni aşa cum i-au făcut mamele lor. Dar chiar dacă-s păsărici îndreptate spre mine, cucul refuză să bată ora fixă. Nu e nimic erotic pe o plajă de nudişti… Sunt cupluri în vârstă, cupluri mature, cupluri tinere, cupluri cu copii, crai trecuţi şi… un motociclist din România, care se întoarce acasă din pribegie… De-a valma stau falusuri blegi alături de falduri feminine de grăsime, adonişi şi chelioşi tatuaţi şi cercelaţi, copile nubile şi mame cu sâni plini şi lăsaţi şi mulţi, mulţi floci. Naturism, nene!

Apa e limpede ca cristalul, deci ca să faci pipi în apă trebuie să te duci mai în larg, ca să nu paţi ruşinea! E recişoară, dar mă obişnuiesc repede. Sunt călit în ape glaciare din Norvegia şi prin frig alpin serios, cu ce poate să mă sperie o mare adriatică? Micile valuri refractă fotonii ameţitor pe fundul vizibil al apei…

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

I want to live where soul meets body
And let the sun wrap its arms around me
And bathe my skin in water cool and cleansing
And feel, feel what its like to be new

Cause in my head there’s a greyhound station
Where I send my thoughts to far off destinations
So they may have a chance of finding a place
where they’re far more suited than here

Mă plimb pe insulă, cu melcul meu zburător şi liber de bagaje. Explorez fiecare drumeag şi nu mă pot opri din minunat. Cum ar fi să trăieşti aici toată viaţa? De nimic nu ai grijă…

Seara, în camping, întunericul e întrerupt doar de pâlpâitul lumânărelelor. Fiecare cort are una… Mă simt ca într-un restaurant romantic si trag în plămâni, cât pot de adânc, aer de mare, de conifere şi de dragoste.

În fond, face bine la astm.

Caderea

După superbul canion Tara, care mi s-a recomandat aici pe blog (mulţumesc!) şi pe care-l recomand şi eu la rândul meu mai departe, că lucrurile bune nu merită tăinuite, simt nevoia să trag pe dreapta. Văd un semn de “Camp”, mă pogor lângă râu… Acolo, o mică caşcarabetă de lemn, organizată ca un băruleţ. Întreb cât costă campingul, e 10 euro. Locul de campat e cam… în câmp. Nu au duşuri, doar nişte WC-uri stil “în curte”. Nu mulţumesc, prefer să mai merg 10 minute şi să campez gratis, în aproximativ aceleaşi condiţii.

Însă 10 minute mai încolo, un motel… de vânzare. Interesant, dar nu prea mai am cine ştie ce bani. Şi nu am nevoie decât de o cameră, o noapte. Cât costă? 10 euro. Adică fix cât cerea caşcarabetista de mai la vale pe un loc pe pământ chior. O cameristă urcă cu mine să-mi arate ce şi cum. Camera e mare, primitoare, cu două paturi mărişoare, dar miroase a ţigare. O iau. Când cobor, camerista începe să ţipe ceva pe limba lor, a viol. Văd celelalte trei femei care fac parte din personalul acestui conăcel că se hlizesc. Se hlizesc şi mai tare când mă văd că râd şi că fac semnul de “nu, nu îi fac nimica, ho!” Cu mine în motel mai sunt câţiva camionagii care cară mixtură asfaltică. Pare-se că au aflat cum mă cheamă, pentru că de fiecare dată când urc în cameră cu o parte din bagaje mă strigă în fel şi chip: Alfonso! Fernando! Eduardo! Deasupra capului îmi apare o bulă cu textul “@#$*!”

După ce fac un duş, mă arunc în pat pentru 30 de minute de cea mai pură, curată, minunată letargie din lume. Apoi mă scobor, mănânc o friptură, beau o bere locală etc. Mici delicii personale, dar atât de greu de povestit, pentru că sunt neînsemnate pentru oricine în afară de povestitor…

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

A doua zi mă trezesc însorit de vremea de afară. Sunt sănătos, sunt odihnit, sunt hrănit şi adăpat, sunt curat, afară vremea e superbă, pe geam intră aer curat… E una din dimineţile alea în care totul e bine şi uiţi pentru o clipă scurtă că pe lume există (mult!) rău. E una din zilele alea când prin vene pulsează viaţa, când îţi vine să miroşi flori şi să fredonezi cântecele vesele. Ceea ce şi fac, de altfel. Şi pe lângă viaţă, prin vene îmi pulsează şi un dor nebun de casă…

Mâine o să fiu acasă, fie ce-o fi. O să merg toată noaptea, o să dorm în şa, o să beau cafele şi porcăria aia de Red Bull, o să mă stropesc cu apă rece pe ochi în benzinării, dar o să fiu acasă. În nări simt mirosul de ciorbă caldă (ah, ce dor îmi e de-o ciorbă ca la mama sau mamaia acasă!). Mie dor de patul meu înţesat de acarieni, de pisica care mă omoară cu zile (că-s alergic la dânsa), de lovitul delicat al uşii de tocul de la dormitor, atunci când se închide încet, de aparatele mele foto vechi, de toate amintirile care zac la capul patului meu şi, în primul şi în primul rând, de toţi oamenii pe care i-am lăsat acasă! Încă puţin…

Ung lanţul, pun bagajele, îi dau bice. Pe măsură ce mă apropii de Serbia, drumurile se strică din ce în ce mai mult. Zbor prin cele două puncte de frontieră, cel muntenegrean şi cel sârb. Deja sunt hârşâit, nu-mi mai bate inima când trec o graniţă, scot documentele şi casca de pe cap mecanic. E a nuştiucâta urare de drum bun a unui grănicer. Mulţumesc, văd prea bine că o să am nevoie…

În Serbia, ca în România. Case asemănătoare, cu orătănii în ogradă, cu căpiţe de fân, cu maşini care te depăşesc maniacal sau depăşesc în faţa ta pe contrasens. Într-un sat, unul virează brusc la stânga şi-mi taie calea. Frânez şi parcă simt adierea de tablă în faţa cauciucului meu de pe faţă. Am încetinit la fix, a trecut la câţiva centimetri de mine, noroc că mergeam încet… Inima mai-mai să-mi sară din piept, noroc că am ceva oase şi carne în jurul ei. Mă concentrez pe lucrurile bune: mirosul de lemn ars, de bălegar de “ţară”… Da, miroase la fel ca în România, cu ceva în plus: mirosul de eşapament. Serbia e un imens cimitir de maşini zombie, care încă mai umblă, deşi ar trebui să fie moarte de mult. Opel Ascona, Volkswagen-uri de pe vremea lu’ tataia, ca să nu mai vorbesc de mândria naţională: pătrăţosul Yugo. Era un banc despre Trabant, cum c-ar fi limuzină de 8 metri. Un metru maşina şi şapte metri fumul. Ei bine, e plin de limuzine aici. Şi toate merg vârtos şi te depăşesc. Ăl cu maşina mai naşpa, ăla mere cel mai viteaz.

Şi mai e ceva. Trag cu coada ochiului în maşini şi văd tot felul de femei frumoase în dreapta (sau la volan!), indiferent de starea maşinii. Uite, domnule, aici femeile se uită şi la altceva decât la ce maşină ai. Bine, bine, dar la ce? E o întrebare la care nu am găsit un răspuns 🙂

Un lucru e cert. Un masaj mai viguros ca cel făcut de drumurile sârbeşti nici în Ucraina n-am păţit. Acolo ştii că-s gropi mari şi mergi încet şi cu băgare de seamă, să le ocoleşti. Aici, drumul e prin de dâmburi, denivelări şi gropiţe, ca un disc de vinil văzut la microscop. Nu ai pe unde ocoli. Şi uite-aşa îmi clănţănesc dinţii în gură şi tremur, deşi afară-i cald de transpir… Sunt şi porţiuni bune de drum şi se lucrează din greu, dar nu peste tot…

Ei şi prin Kralyevo începe o bătaie la motor. Se auzea cam din faţă, cred eu, aşa că dau vina pe scutul de vânt al motocicletei, care e cam relaxat, săracu. Trag de el, bate farul de el, de la asta o fi? Nu, totuşi se aude altfel. Să fie frâna faţă? O verific, de destul de tocită şi discul stă strâmb, de la căzătura de la Galaţi încoace. Poate se freacă de etrier. Îndrept puţin furcile, frâna nu se mai freacă aşa de tare, dar bătaia continuă. E aşa de tare, că o simt în ghidon. Nori negri se adună, şi pe cer, şi în mintea mea…

După Krusevac, iadul se dezlănţuie. Bătăile se intensifică. Într-a-ntâia bate tare, într-a doua scrăşneşte, într-a treia scrâşneşte şi mai tare, într-a patra se aude sunet de frecare-polizare. Într-a cincea e ok. Ce noroc, gândesc, fix 70 şi fix viteza de croazieră de noapte. Gonesc cu 70 peste câmpuri şi câmpii, dealuri şi munţişori. Dar, ce blestemăţie, trebuie să mă opresc din 10 în 10 kilometri. Ăştia de la Drumuri şi Poduri lucrează la drumuri şi la poduri. Se circulă pe un singur sens şi sunt semafoare. Şi mereu le prind pe roşu. Şi mereu trebuie să bag într-a-ntâia şi să trec prin toată orchestra de scrâşnituri, păcănituri şi polizături… În sate, merg cu 50, în viteza a 5-a, doar din ambreiaj…

Între Paracin şi Zajecar, trec de un semafor şi fix pe pod, mă lasă de tot. Nu mai cupla deloc cutia de viteze şi nici măcar nu mai reuşesc să schimb vitezele. O turez şi se turează în gol. Se aude zgomot de piese căzute în cutie, sau aşa mi se pare… Noaptea neagră de afară se duplică repede şi în capul meu, aşa cum oglindeşte natura starea poetului eminescian… Împing leşul mai lângă gard şi mă întind pe burtă, pe rezervorul motorului, a neputinţă…

Nu zac mult aşa, căci un suflet bun, de la geamul unei maşini mă întreabă “Pomoşc?” (“Ajutor?” – n.tr.) După “Ia liubliu tibia”, e primul cuvânt pe care l-am învăţat în rusă. Zic un “Da!” ca un strigăt, zic “Motor kaput” (e un fel de esperanto, toată lumea ştie de “kaput”…) Oamenii se trag mai în faţă, pun avariile şi vin să mă ajute.

În maşină sunt doi sârbi, unul mai în vârstă şi unul tinerel de-a binelea. Aflu că-s tată şi fiu, că-s din satul următor şi că e un service de maşini la ei în sat, convenabil plasat lângă un motel. E un motel chiar acolo unde am capotat, dar le zic că poate am o şansă la service. Din Muntenegru, ţară care e o imensă reclamă la “Auto şlep”, ştiu cum se zice la “tractări”. Îi rog să mă “şlep”-uiască până la service. Nu e legal să tractezi un motor, omul îşi riscă permisul pentru mine. Nu am cablu de tractare, dar din fericire au ei. Băiatul ştie engleză binişor şi e traducătorul meu din seara asta… Leagă cablul de crash-bar, şi pornesc cu motorul la deal. Din vârful dealului, mă dezleagă şi, după metoda brevetată în Alpi, mă dau la vale. Nu prind avânt, pentru că roata faţă merge înfrânat… Cu chiu, cu vai, mai mult dând din picioare, ajung la motelul respectiv. Băiatul stă cu mine să rezerv camera şi îmi traduce tot ce zice sârbul de la motel. Mă ajută să urc şi miile de paporniţe în cameră. Apoi dăm fuga-fuguţa la service, care tocmai se închidea. E un fel de ACR la ei, un serviciu de asistenţă rutieră care e de stat şi care e monopol. Nu există alţii. Le pare rău, dar nu mă pot ajuta, nu se pricep la motoare şi nici nu au piese. Deci sunt blocat.

Pentru că la motel nu au POS (Point of Sale, aparat prin care poti face plăţi cu cardul – n.a.), trebuie să mă duc în oraş, să scot bani de la bancomat. George, băiatul tânăr care ştie engleză, îmi explică că e un biet sat de 4000 de suflete, făcut oraş, dar asta doar pentru că are un spital (ce bine!, gândesc eu. Ce bine că n-am nevoie, adică…) şi o secţie de Poliţie. Are boală pe poliţai, au mentalitate de miliţieni. Îmi spune şi un banc cu poliţişti. “Ce sunet face un poliţai când cade în apă? Glup!” (“glup” înseamnă “prost” în limba sârbă). Îi spun şi eu la schimb, bancul cu poliţistul şi banana. Uite, nene, îmi arde de glume şi pielea vacii e pe gard, în ogradă…

După ce scoatem bani, îmi explică cum să o iau spre Zajecar pe drumul vechi. Trecem pe lângă o bază militară sârbească abandonată, bombardată de americani nu demult… George îmi spune că războiul a fost nedrept pentru sârbi, iar eu îi spun că toate războaiele sunt nedrepte. “Da, dar ăsta în mod special a fost nedrept…” Îmi spune că mulţi sârbi sunt profund anti-americani. Înţeleg şi de ce… Pro-ruşi? Aici apar nuanţe, unii da, alţii nu. Mulţi regretă Iugoslavia de altă dată şi pe Tito, aşa cum şi mulţi dintre români îl regretă pe Preapeltic, pe Odiosul, pe Împuşcatul, pe Sinistrul, Preşedintele Republicii Socialiste România şi Comandantul Suprem al Forţelor Armate. Alţii sunt suficient de destupaţi ca să înţeleagă că de la ruşi, ca putere politică, nu vine nimic bun.

Mă duce la motel, plătesc şi îşi ia la revedere de la mine. Îmi spune că atunci când mai vin în Serbia, în drum spre măreţul Occident, să trec prin Boljovac să beau o bere cu el. O stea micuţă străluceşte în întunericul din cap: uite, am un prieten şi aici…

În cameră, mă echipez de somn, mă strecor în pat, mă foiesc cu îngrijorare o oră, poate două, apoi las un burete somnoros să şteargă toate grijile de peste zi…

Jos

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Dimineaţa a venit repede, însă. Prea repede. La 7 dimineaţa eram în picioare, luptându-mă să scap de ultimul vis apăsător, din care nu ţin minte decât că aveam o plasă la geam. Am coborât jos la motor, să îi fac o evaluare aşa, cât mă pricep eu. I-am scos capacul de plastic care acoperea pinionul, l-am urcat pe cricul central (care lasă roata spate liberă, deasupra pământului) şi l-am pornit. Săracul învârte roata, dar are un joc groaznic pinionul, deci rulmentul pe care stă axul care-l învârte trebuie să fie… nisip. Lanţul are şi el o burtă mai mare decât mine la plecare… Devine deci şi mai clar că nu pot pleca de aici călare.

Sunt mai mulţi prieteni şi apar mai multe soluţii. Cea mai bună: o dubă care să vină din ţară. E o problemă pe care nu o înţeleg, care nu-i permite să iasă din ţară, aşa că trebuie să vin până la graniţă. Merg la service-ul asistenţă rutieră şi întreb. E peste 300 de euro doar să mă ducă până la Drobeta Turnu-Severin. Enorm. Mai întreb în parcarea motelului, acum cu ceva maşini. Unul cu o pricoliţă (platformă – n.tr.) îmi cere 250 de euro. Îl sun pe George, îmi zice că are un vecin care m-ar putea ajuta, care are o ditamai maşina “de încap 3 motoare”, dar să aştept puţin. Aştept, maşina vine, măsor sumar cu un lanţ dimensiunile motorului şi… în niciun caz nu intră. Nici pe lungime, nici pe înălţime. Omul îmi zice că poate face rost de o platformă, dar mă costă 100 de euro plus 50 de euro motorina. Eu însă nu ştiu dacă vine duba, aşa că îi zic să aştepte. Mă grăbeşte: nu, acum, că dacă nu, mă duc să car altceva. Nu îmi place când sunt grăbit şi îi spun omului că revin eu c-un telefon, adică un “du-te-n p…artea ailaltă” mai elegant. La câteva minute mă sună un prieten: au găsit duba de închiriat, pentru o zi, dar pot veni să mă ia sâmbătă. Ok, ce pot să fac? Sâmbătă e foarte bine. Am doar încă 2 nopţi de petrecut în super-oraşul de 4000 de locuitori Boljovac, care nici nu e foarte arătos, între noi fie vorba…

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

În cameră, mă apucă deznădejdea… Atât de aproape eram de casă! Încă puţin, încă câteva sute de kilometri, şase sau şapte la număr… Încă 150-200 de kilometri amărâţi până la graniţă, de unde totul era mai simplu. De unde nu mai era roaming. De unde puteam vorbi şi eu româneşte. De unde puteam lăsa motorul (doar puţin, până mă întorc să-l iau) şi mă puteam sui în tren, na…

Cu o zi înainte de linia de sosire, totul se blegeşte ca un penis prost înainte de orgasm. Văd negru în faţa ochilor, parte şi datorită expresiei “ca ţiganul la mal”. Mi-e pur şi simplu ciudă, ciudă d-aia neagră şi grea, de-ţi vine să plângi de ciudă. Încep să mă gândesc: dacă veneam mai devreme, dacă nu o luam pe drumurile secundare sârbeşti, dacă nu făceam aia, poate… Dar îmi dau totuşi seama că e un raţionament păgubos, şi-l abandonez. Nu zic “aşa a fost să fie”, sună a resemnare cretină românească şi e ultimul lucru care vreau să fiu: resemnat. Prefer să fiu supărat.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Cerul e de vată murdară, dar nu plouă. E o atmosferă apăsătoare, înteţită de senzaţia de inutilitate şi de neputinţă. Melcul e trist în parcare, eu sunt trist în cameră. Se face seară, nu am mâncat nimic de dimineaţă, dar nici nu mi-e foame. Totuşi trebuie să mănânc ceva, chiar şi mecanic şi fără poftă. Iau ceva dintr-un supermarket, nici nu contează ce… Umblu pe stradă (singura din oraş) cu laptopul în mână, dând refresh la reţelele wireless. O reţea se conectează, se deschide o mică fereastră spre lume… Beau o bere rece pe treptele unei scări reci. Şi nici măcar nu-mi place berea, în general…

Înapoi în cameră, orele trec şi mai greu… După ce ai simţit gustul libertăţii supreme, să fii prins în laţ! După ce ai zburat printre nori, să te lovească un pumn de grindină-n cap şi să cazi năuc! După ce te-ai luptat cu tine pe câmpul de bătălie şi te-ai învins, să-ţi moară calul aproape de porţile cetăţii! După ce ai mâncat prăjitură, să sugi un pumn de Penicilina V! M-aş fi întors prea vanitos? M-aş fi crezut mai bun decât sunt de fapt? E o lecţie de la un Profesor care ţine la mine şi are grijă să n-o iau razna? Aşa merg lucrurile: tot ce urcă trebuie să şi coboare. D-aia în culmea fericirii stau cu inima cât un purice, pentru că ştiu ce mă aşteaptă după…

Toată lumea îmi zice, încurajator: bine că nu a fost în Norvegia sau în Alpi. Bine că eşti viu. Bine că nu ţi-ai rupt un picior. Dar acum, în momentele astea, nu pot deloc să gândesc aşa. Nu putea să fie “Bine că eşti întreg, viu şi cu motocicleta întreagă şi vie acasă!”? Ba putea. Dar uite că nu e… În loc e ciudă, e neputinţă, e inutilitate, e închisoare, e cheltuială, e incertitudine, e tristeţe, e înfrângere, e amărăciune…

Şi mai miroase şi a varză la WC.