Author Archives: Orlando - Page 2

O ceşcuţă de artă

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

M-am sculat după o noapte în care toţi ţânţarii sfânto-petersburghezi mi-au prestat servicii sexuale pe suprafaţa pielii şi am dormit pe sponci. M-am târât (hey! un palindrom!) spre oraş, am mâncat, am beut suc etc. etc. Scopul era să ajung la Hermitage, un fel de Luvru rusesc. Pentru asta, am luat metroul, în direcţia greşită, evident. Dar asta mi-a dat timp să studiez harta metroului de aici şi ştiţi care era următoarea staţie în construcţie după capul liniei (spre care mă îndreptam)? Bukharestkaya! Acuma, ce legătură o fi între urâtul, depersonalizatul, abrutizatul, muncitorescul, stalinistul, sufocatul, aglomeratul, violat-urbanisticul Bucureşti şi minunăţia asta de oraş, nu mă întrebaţi.

Pentru că oraşul ăsta e cu adevărat minunat. Clădiri frumoase, palate de colo-colo, multe, multe poduri (e clădit pe 100 de insule, cică). E tăiat de fluvialul râu Neva, ale căror ape sunt şi ele tăiate de zeci şi sute de ambarcaţiuni, fie bărci pline cu turişti, fie bărcuţe şi yahturi ale ruşilor cu putere-n portofel…

Pe poduri bate vântul destul de tare, ceea ce flutură instant fustele mai lărguţe în exprimare ale drăguţelor de aici. Mărturisesc că mă bucur de fiecare dată când văd un chilot de sub fustă, ca la 14 ani, când vedeam chiloţii unei colege care stătea în spatele meu.

În oraş este “praznicul” de care îmi vorbea bunicul de ieri, adică e Ziua Marinei, care e şi ziua oraşului, pentru că St. Petersburg e şi port maritim şi port fluvial. La fiecare colţ de stradă sunt vânzători de băşti marinăreşti, tricouri marinăreşti şi… steaguri cu Mama Rusie, dar şi ceva steaguri ciudate, albastre cu alb, pe care stă imprimată vestita stea roşie şi secera şi ciocanul. Toată lumea poartă, ba o bască, ba un tricou, ba ambele şi am impresia că sunt într-un oraş plin de marinari.

Ajung la Hermitage, stau la o coadă imensă, las bagajele la garderobă şi purced la a vizita. Mvzevl este imens, trece o oră şi eu n-am trecut de antici. De vină e un mic computer stil “chioşc de informaţii”, pe care stau şi aflu totul despre pictura grecească din antichitate. La început făceau doar conturul, pe care-l umpleau cu maro. Apoi alt pictor a venit cu ideea ca femeile să fie pictate cu maro deschis, pentru a le deosebi de bărbaţi şi după culoare, nu doar după formă. Apoi unul a desenat linii şi în interiorul contururilor. Altul a început să le facă şi umbre, dându-le volum. Şi tot aşa, până s-a ajuns la fotorealism grecesc. Şi citesc fascinat tot felul de anecdote despre maeştrii pictori din vremurile alea şi mă gândesc cu ciudă: unde am fost, toţi anii ăştia? De ce nu ştiu deja lucrurile astea? Şi de ce nu ştiu să desenez o mână?

La sculpturi antice, două capete de daci şi o grămadă de capete de romani şi romane. Hello, Romania!!!!

Vizitez rătăcind pe acolo. Mereu sunt contra-curent, mă frec de grupuri imense de turişti de toate limbile pământului. Nu-mi plac egiptenii şi nici operele chinezoilor. Tot grecii îs baza, atât de frumoase sunt statuile lor, încât romanii crăpau de ciudă că n-au şi ei şi după ce i-au cucerit pe greci în luptă dreaptă le-au luat toate statuile şi le-au dus la ei acasă. Şi apoi au început să le copieze, mai stângaci la început, apoi din ce în ce mai bine. Da, romanii erau în artă ce sunt acum chinezii în tehnologie.

Pictori spanioli, italieni, flamanzi, apoi francezi se înşiră în faţa ochilor mei. Picasso are un salon imens, numai al lui. Să spun drept, dar drept de tot (iertare dacă-s complet afon în pictură): Picasso nu-mi place deloc! Nu mă atinge nicăieri. Ştiu, nu sunt în măsură să judec cu ochii şi cu mintea, dar cu inima tot o pot face. Şi inima tace la Picasso.

La Picasso, nu aveai loc să treci de lume. La tabloul de mai jos, nu zăbovea nimeni. Din toată expoziţia, mi-a plăcut cel mai mult…

Portrait of Marion Lenbach

Dar cel mai mult mi-au atras atenţia femeile acelea care stau şi păzesc tablourile. Ochiul vigilent. Toate bătrâne, toate urâte, grase. Cu dinţi urâţi, uneori cu respiraţie urât mirositoare (m-a pus păcatul să întreb ceva…). Femei trecute, femei urâte, înconjurate de frumuseţe şi capodopere. Femei care se uită în gol, care stau într-un loc în timp ce viaţa trece pe lângă ele, împreună cu femei frumoase, bărbaţi avuţi care vin să vadă artă, oameni care vin la Hermitage în culmea fericirii, pentru că viaţa e frumoasă, le-a dat tot şi vor mai mult. Femei cu mustaţă şi haine urâte, femei expirate, pe care nu le vrea nimeni. Le-a vrut vreodata cineva? Le-a iubit cineva? Le-a sărutat cineva vreodată gura care acum are dinţii în paragină? Le-a pus vreodată mâna pe curul care acum are mai multă şuncă ca un magazin cu mezeluri? Femei singure în săli mari prin care trec mii de oameni zilnic, adevărate opere în still Picasso ale lui Dumnezeu…

Ajung la etajul 3, etaj cu artă mongolă, turcească şi tapiserie. Aici e pustiu, doar 2-3 turişti rătăciţi, printre care şi eu. Aici femeile singure din sălile cu mii de oameni sunt şi mai singure. Aici cred că sunt trimise atunci când greşesc ceva la păzit, ca o pedeapsă. “Solitary confinement, for you, lady!” Cât de neimportante şi singure sunt şi exponatele astea! Cu toate astea, câţi nu s-ar bucura să li se facă cadou o sabie turcească din secolul XVI? Dar aici, nimeni nu se uită la ele. Mă aşez pe scaun şi mă uit la ele. Îmi ţiuie urechile de tăcere şi de singurătate. Salonul în care sunt e atât de neimportant, încât nici măcar nu are propria lui cerberiţă. E plin de scaune, însă, aşa că mă aşez şi păzesc eu sala (şi mai las ceva sânge să vină în tălpi).

Plec de la muzeul frumos şi rătăcesc fără sens prin oraş. Ajung… pe o plajă, fix în centrul oraşului. Sâni ţâşnesc, funduri se avântă îndrăzneţe spre cer, dar nu se zăreşte niciun sfârc, darămite mai mult. Nu e voie topless sau nu vor rusoaicele, dracu ştie. Profit de ocazie şi-mi slobozesc şuncile asudate de tirania transpiratului tricou. Oricum, toţi cei din jur fac asta. Fac plajă în mijlocul Sankt Petersburgului!

Dar turistul din mine nu-mi dă pace. Vizitez fortul lui Petru cel Mare, prima chestie fondată în oraşul ăsta (de fapt, fondarea oraşului, odată cu fortul a început). E imens, mă dor picioarele, ce n-aş da să fiu cu fundul pe motocicletă acum. În mijlocul fortului, o ditamai catedrala, în care e înmormântată puzderie de ţarinat şi regalitate rusească, în frunte cu Petru cel Mare. Apoi vizitez o închisoare unde au zăcut elite revoluţionare, contra-revoluţionare şi dracu mai ştie cine, că cine venea la putere, îi întemniţa pe precedenţii. Troţki însuşi şi-a făcut liniuţe cu zilele trecute, pe pereţii închisorii. Vizitez un tunel secret, care acum nu mai e aşa secret şi o şterg.

Elicopterele zumzăie deasupra capetelor. Sunt câteva la număr şi aterizează pe unde pot şi poftesc. Rusia este cu adevărat tărâmul libertăţii, nu America! Mă rog, pentru ăştia cu bani. Mă rog, pentru ăştia cu bani oriunde e tărâmul libertăţii.

Pe lângă mine trece un yaht (eram lângă apa, duh!) cu vreo 4 piţipoance bune şi vreo 2 sau 3 inşi. Una din ele, o blondă, pozează “pe capota yahtului”. Mă holbez la yaht ca un copil la vitrina de îngheţată într-o zi toridă de vară. Tipa ia aparatul şi îl îndreaptă înspre mine (şi gloata înconjurătoare, dar eu zic că e spre mine, na! E povestea mea!). Am pălăria de afghan pe cap, arăt ca Radar din M¤A¤S¤H. Poate d-aia.

Îmi scot adidaşii şi ciorapii şi îmi bag picioarele-n ea de Neva. După o zi de haladit, puţină apă rece pe picioare e tot ce-mi doresc. Îl întreb pe un rus care seamănă cu Tolea să îmi facă o poză şi-mi face, amabil.

E ultima poză, bateriiile mor fără onoare, iPod-ul e şi el supt, de mine nu mai vorbesc, aşa că mă îndrept spre casă. Rătăcesc pe lângă Universitatea lor, care e superbă, ca toate clădirile de aici. Un tip cu un handicap locomotor, strâmb cu totul şi care şchiopăta foarte rău, împingea un cărucior cu o femeie care nu putea merge deloc, probabil iubita lui… M-au podidit sentimente contradictorii, de bucurie pentru ei, de tristeţe pentu ei, de tristeţe pentru mine şi toţi oamenii normali, care au totul la picioare şi-şi bat joc, ajungând mici, meschini şi obosiţi…

Obosit (dar de un alt fel de oboseală) eram şi eu şi m-am aşezat pe nişte scări, în preajma unei femei care vindea nişte urşi de plastic de jucărie. Lumea trecea, se hlizeau la urşi, dar nimeni nu cumpăra. Şi femeia tot punea un urs pe masă, care făcea câţiva paşi, apoi îl lua şi-l ducea înapoi. Am stat o jumătate de oră, uitându-mă fascinat la urşii ăia şi enervându-mă că nu-i cumpără nimeni. Să iau un urs? Dar unde îl pun? Urs îmi trebuie? Până la urmă, am luat un urs, o să-l fac cadou Malikăi şi Dashei… (pe femeia care-i vindea o chema Albina).

Paşii m-au purtat spre casă, după un scurt popas la un supermarket, pentru a cumpăra mâncare. După ce am ajuns acasă, Dasha, sora Malikăi a stat cu mine la masă şi am stat puţin de vorbă, în englusă. Am întrebat-o care e cel mai interesant lucru pe care l-a făcut în viaţă. Pianul, normal. Am rugat-o să-mi cânte la pian. S-a ruşinat, dar mi-a spus că oricum va repeta mai târziu pentru un concurs la care va participa la toamnă.

Şi a început. Şi pe măsură ce ziua care trecuse se desprindea de pe mine cu viteza degetelor Dashei pe clape şi închideam ochii, eram poate cel mai fericit om din Sankt Petersburg.

Hell´s inki

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

M-am trezit ieri dimineata cocosat de diaree si ametit de deshidratarea anala. Gazdele mele au vazut ca nu sunt in apele mele (la propriu!) si nu m-au lasat sa plec. Mi-au dat, in schimb, plante chinezesti si un fel de carbune dulceag, tot chinezesc. M-au indemnat sa nu mai mananc mancare proasta si mi-au zis ca mai pot ramane o noapte, daca vreau. Din jumate in jumate de ora, veneau la patul unde boleam si imi aduceau ceai si apa cu sare.

Malika a venit sa isi ia la revedere, zicandu-mi ca pleaca “in Dacia”. De fapt, pleaca la asa numitele, pe rusa, “dacha”, care-s un fel de case de vacanta la tara si tot rusul cu ceva minim de stare le are. Am ramas cu Dasha si mama lor. Dasha ma intreba cu sfiala daca nu o pot invata cateva cuvinte romanesti. Sigur, ce cuvinte? Pai, cum se zice la “I love you!” Dar nu va bucurati pentru mine, inca, era pentru iubitul ei. Pentru mine, a invatat doar “La revedere!” si “Drum bun!”. Am rugat-o sa-mi pazeasca bagajele, ne-am pozat si am plecat.

Din nou pe drum. Trebuie sa marturisesc ca opririle in orase ma enerveaza. Sunt prea multi oameni, trebuie sa devin turist, sa vizitez, sa ma orientez. Nu, mie imi place drumul, asfaltul si kilometrii. Vizitarea catedralelor o pot face si cand sunt batran. Imi promit, in gand, ca Helsinki va fi ultimul oras unde zabovesc mai mult de o zi. V-am spus de la inceput sa nu va asteptati la poze turistice de la mine si am de gand sa ma tin de cuvant.

Odata in sa, cu castile in ureche, singur cu mine si cu muzica mea, totul dispare. Nu mai sunt probleme, nici macar diareea nu mai indrazneste sa ma deranjeze. Adrenalina? Sigur ca da, un cretin cu o duba tocmai depaseste pe contrasens si nu intra la loc. Ii fac cu farurile, claxonez, ii fac semn ca e nebun, nimic. Aproape ca ma scoate in decor.

Ma apropii de Finlanda, drumul devine din ce in ce mai pustiu si mai frumos (intotdeauna inainte de o granita mi s-a intamplat asa). O benzinarie Lukoil, unde e coada de masini ca la noi pe vremea lui Ceausescu. Abia facusem 60 de km de la ultimul plin, decid sa nu opresc (si mama ce-am regretat asta in Finlanda, unde benzina e 1.5 euro pe litru!).

Ajung la granita, partea rusa. Scot calm pasaportul, inregistrarea vizei, migration card-ul. Femeia se uita la mine, lung. Ce-o fi? “Declaratziie!” Ok, scot pixul sa completez. Niet! “Declaratziie!” Ma prind ca la intrarea in Rusia trebuia sa completez o declaratie vamala, pe care sa o predau aici. Numai ca nu mi-a cerut nimeni sa completez asa ceva, ca de pierdut sigur n-am pierdut-o. Ii explic femeii ca am intrat prin Ucraina si ca aia la granita mi-au spus “pashli-pashli!”. Incepe sa rada si ma lasa sa plec.

La passport control, o grasa care m-a tinut acolo 10 minute. A luat pasaportul meu (d-ala biometric), s-a uitat la el, l-a bagat la ultraviolete, la infrarosii si la lupa. In tot timpul asta, se uita la mine cu o spranceana ridicata. Ce dracu o fi? “Problem? Eta biometric!” “Aaaa, biometric!” Sesam, deschide-te, am spus cuvantul magic si m-a lasat sa plec. O ultima incercare: vamesul. Ma intreaba: “Narcotichi?” Scutur viguros din cap, scuip a scarba, se rade si asta si gata, am scapat de incercarea ruseasca! La plecare le fac cu mana, imi fac si ei cu mana si-mi ureaza ceva gen drum bun, pe ruseste.

La granita cu Finlanda, am trecut ca prin branza. Pe bune, a durat un minut. Am oprit, m-am dat jos, am intrat intr-o cladire care arata ca terminalul unui aeroport (cu scannere de bagaje, marmura pe jos si punct de Passport Control). Mi-am scos pasaportul, l-am pus pe un scanner de pasaport, s-a deschis o poarta, m-am oprit, doua camere mi-au scanat moaca, s-au deschis si portile alea si am ramas naucit de cat de simplu a fost. Atat de naucit, ca a fost nevoie sa vina un politist d-acolo sa-mi spuna ca pot sa plec.

Uraaa, Finlanda! Las in urma o Rusie despre care mi s-au spus multe, toate rele si nici unele adevarate. Nici atat de socanta cum ma asteptam sa fie, aproape moderna (cel putin pe unde am fost). E nedrept sa-i spunem Rusiei “lumea necivilizata”. Las in urma un card de prieteni de toate soiurile, artisti si mafioti, oraseni si tarani, care au in comun faptul ca au o inima mare, si poate nimic mai mult. Da, totul e mare in Rusia: strazile, pamantul, setea lor de putere si de lux si… inima. Balshoi siertza.

Doar de cateva lucruri chiar ma bucur ca am scapat: de gropi si de Militie.

Primul contact cu Finlanda: un semn de circulatie cu “Atentie la animale!”, pe care se odihnea un… elk. Melcul meu trebuie sa fie atent la elci.

Apoi m-au frapat campurile, care-s toate ca din vederi. Nicio buruiana, iarba e taiata la milimetru. Nicio cladire paraginita. In mijlocul campului, un bolovan cu cativa copaci, parca pus acolo de un peisagist. Semnele cu limitarile de viteza sunt electronice (poate pentru a le putea schimba in functie de trafic?). Am mari probleme in a sta atent la drum, cu peisajul asta superb in jur, evidentiat si de faptul ca soarele apune (am plecat din Sankt Petersburg pe la ora 3 dupa masa, cam tarzior…)

Caut benzinarii, pentru ca Melcul se apropie de 200 de km de la ultima alimentare. Nici una la vedere. Ma prind, intr-un tarziu, ca astia nu au benzinariile pe autostrada, probabil din motive de siguranta. Ca sa alimentez, trebuie sa intru intr-un oras. Gasesc benzinaria, ma dau jos fericit ca nu trebuie sa mai platesc inainte, ca la rusi (pentru ca foarte multi alimentau si se carau, rusii cer banii inainte; poti pune benzina de o anumita suma, sau poti sa pui o anumita cantitate de benzina; exceptia o fac benzinariile cu om la pompa). Aici, insa, doar bagi cardul intr-un cititor de carduri, pui cat poftesti si-ti opresc ei banii si tot. Tare! Bag cardul, bag pinul… Pin incorect! Ok, mai incerc odata, stiu sigur ca asta e pin-ul. Pin incorect. E stupid, daca mai bag odata pinul, imi blocheaza cardul. Apas toate tastele, Cancel, 1, 2, 3, 4, apas tot ce se poate apasa, nimic. Cardul e prizonier. Vine un tip, apasa patru cifre la plesneala, cardul iese afara. Hait, mi-au blocat cardul. Nu-i nimic, oricum e ala cu bani putini.

Scot celalalt card, chem un finlandez sa ma ajute. Bag pinul, eroare. Ma trec transpiratiile, dau cancel, apas toate tastele, aceeasi poveste. Mai bag pinul odata, apoi bag patru cifre la plesneala, cardul iese. Injur cu voce tare (“sa-mi bag pula-n el de card si ma-sa si crucea si adineaurea si anafura masii!!!”), fara grija, pentru ca in finlandeza “pulla” inseamna pui. Am ambele carduri blocate, niciun euro in buzunar (doar ruble, hrivne, lei si dolari), n-am bezina decat pentru poate 100-150 de km, se face noapte, se lasa frigul. Pai sa nu-i bagi in pizda masii?

Ma uit mai bine, stateam la o pompa pe care scria “Automat”. Pe pompa de alaturi, scria “Cash”. Ma duc la femeia de la casa… Cer o ciocolatica (1.5 Euro), cea mai ieftina (!) chestie de acolo. Cer sa platesc cu cardul, ca sa verific daca merge (poate, poate…) Uraaa, plata acceptata! Niciodata nu am fost mai fericit sa mi se ia banii! Ma arunc la pompa, valvartej, fac plinul, platesc si plec, nu inainte de a mai blestema odata finladejii cu civilizatia lor cu tot.

E frig, ma imbrac cu geaca. La revedere, caldurilor! Mi-e frig la turloaie, dau sa imi pun pantalonii de ploaie. Ia-i de unde nu-s. Ii trec la pierderi, dar nu cu inima usoara… Va trebui sa-mi cumpar altii de pe drum, neaparat!

Ajung la Helsinki, umblu fara rost, cautand un bancomat. Uite unul, e langa supermarket, grozav, pot sa fac si niste cumparaturi! Numai ca in fata lui, un suflet tulburat de viata si – mai ales – de alcool, un soi de aurolac de la noi, urat mirositor, tatuat si cu un aspect foarte decazut, ma repereaza. Se apropie cutremurandu-se de mine, foreaza dupa o flegma prelung in adancul bojocilor, o arunca in palma si… vine spre mine si motor. Ce vrea sa faca? Sa dam noroc? Sa mi-o lipeasca abtibild pe parbriz, sa-mi aduc aminte de el? Din fericire, o femeie la fel de beata si desfacuta, il striga si ii schimba cursul. Scot banii cu viteza de la bancomat, shit, vine spre mine, e cea mai rapida echipare din istorie, pun contactul si… fug. Nu cred ca o sa mai fac eu cumparaturi…

Ajung, rupt de oboseala, nervi si stress la Rastila Camping. Ma arunc la receptie, aproape ca zambesc de fericire ca am ajuns, intreb de loc de cort si… nu au. Dar se vede ca aveti loc, uite corturile acolo, e ditamai spatiul! Nu, au o regula stricta, un anumit numar de corturi (fix) si doar in anumite locuri si cel putin 4 metri intre ele. Dar am diaree! Ne pare rau. Dar am condus 600 de kilometri! (de fapt, sunt doar 300-350, dar parca viata se simte altfel cand faci pe tine). Ne pare rau. Ei, futu-va crucea mamilor voastre si anafura si adineaurea de civilizatii curului… E momentul in care ma apuca un dor napraznic de Rusia, unde “ne intelegeam noi”.

Totusi, sunt draguti si suna la vreo 2-3 campinguri din apropiere. Fara noroc, toate se inchid sau s-au inchis deja. Imi spun ca “mai bine ma duc in padure”, in parcul lor national. Multumesc, pai chiar asta o sa si fac. Dar nu am voie oriunde, doar la campinguri. Ei, drace, eu stiam altfel. (Free people act, ceva de genul; iti da voie sa pui cortul oriunde, inclusiv pe proprietate privata, atata vreme cat e doar pentru o zi, e stil bivuac, nu faci foc cu lemne si alte cateva chestii de bun simt). Imi spun sa revin maine dimineata, ca mai pleaca lumea intre timp. Multumesc, asa voi face.

Pun GPS-ul pe un camping intr-o padure, relativ aproape, la 30 de minute de mers, doar pentru ca-mi place cum suna: Oittaa. Mioritic, adica. Dupa 40 de minute de ratacit prin frig clantanitor (daca stai pe loc, nu e chiar asa, dar daca te misti cu 100 la ora, te cam ia…), ajung la Oittaa barsana. Inchis.

Doar o bariera imi blocheaza calea spre corturi, dar am loc sa o ocolesc cu motorul. Cand sa o fac, iese un fel de skinhead tatuat care pazea locul. Il intreb de loc de pus cortul, nu se poate, e inchis. Dar se vad corturile acolo, aici chiar era pustiu, erau 2-3 corturi, as fi avut loc. Am card de camping? Nu, unde sa-l fac? La Rastila. Pai de la Rastila vin! Mergeti inapoi, faceti-va card si va primim. “Insir-te, margarite” de injuraturi! Intre timp, mai venise unul c-o rulota. Asta sta de vorba cu astalant, eu ma uit la el, in ideea ca poate ma va baga in seama. Dar “time slot”-ul meu se epuizase. Imi dreg vocea, nimic. Ii zic “excuse me”, nimic. Parca nu eram acolo!!!!

Intr-un final, ma baga in seama si il intreb daca pot campa LANGA tabara. Sigur, poftim. Dar e sigur? E. Ok, sanatate, nici n-am nevoie de mai mult. Ba da, am nevoie de o sticla de 2 litri de apa, pe care mi-o umple. In spatele meu, o familie de rusi care aveau aceleasi probleme ca mine.

Pun cortul, dar nu inainte sa ma invelesc in cele mai lungi haine pe care le aveam: suntem langa o apa si tantarii de aici n-au mai mancat de mult. Arunc totul de-a valma in cort, cu lumina stinsa si incep despachetatul. Imi fac o supa, la butelia de propan, complet fara gust. Ma bag in sacul de dormit si incerc sa adorm. Nu e chip: langa cort au tras niste tinerei, au deschis usile de la masina si au dat muzica la maxim. Ascult Radio Rock, cu ceva Metallica de pe ultimele albume si ma minunez: ce chestie, dom’le, la astia pana si manelistii asculta rock!

Avanpostare

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

If you close the door to your house
Don’t let anybody in
It’s a room that’s full of nothing
All that underneath your skin

Schimb puţin foaia, în sensul că asta nu-i o postare de rememorare, ci o avanpostare.

Mâine la prima oră plec din Helsinki. E frumos, dar nu prea. E oraş european, ai văzut unul, le-ai văzut pe toate. Un centru vechi, neapărat istoric, unde s-au întâmplat chestii istorice. Chestia e că pe mine nu prea mă interesează clădirile. Sunt antropofob.

Scandinăvenii ăştia ştiu să facă din orice răhăţel pietrificat de viking un punct de atracţie turistică. N-am chef să văd pietre, am una chiar în pieptu-mi de aramă şi-s sătul de ele.

P-aci lumea se plimbă de colo-colo, făcând cumpărături. Asta e ocupaţia lor. Sunt jdemii de magazine, o muiere ar fi fericită în oraşul ăsta. Şi după ce obosesc de la shoppinng, se aşează cu curul pe scaunul unuia din cele o mie de baruri, cafenele, pub-uri şi restaurante. Adică consumă, futu-le muma-n cur de roboţi. Ori, eu am plecat în lume tocmai ca să fug de rahatul ăsta.

Aşa că îi bag în mamele lor blonde, cu ochii albaştri, beţive şi grase ca balenele şi mă sui pe drum.

Şi, vorbind de drum, se schimbă un pic destinaţia, în sensul că nu e Nordkapp. Prea mulţi merg acolo, vin mase de infestaţie bipedă acolo. Vin cu motocicletele, vin cu maşinile, vin cu autocarul. Fuck that, dacă vroiam asta, mă duceam la Curtea de Argeş, să-i simt ţâţişoarele Anei prin perete.

Nu, mă duc la Nordkinn. Tot cu “Nord”, dar măcar acolo te poţi holba liniştit în ochii abisului de afară şi de înăuntru, fără să mă dea la o parte un japonez care face poze tip “iola” (“io la Nordkapp”). Şi ăla chiar e cel mai nordic punct din Europa continentală. Sunt 24 de kilometri de mers, pe un drum ceţos, fără puncte de reper, cu un rucsac greu în spinare, echipament de campare, mâncare la supravieţuire, o busolă şi poate GPS. Motorul îl las in Mehamn, la vreun suflet rece şi bun.

Dacă-i luptă, luptă să fie.

Cortua est!

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

How can you pretend to know
Who you are or where you’ll go
When you just get by

And dream, dream all the time away
And dream, dream all your time away

Au trecut câteva zile bune de când nu am mai scris, n-am ţinut nici măcar un jurnal pe laptop, pentru că săracul Lappie (laptopul meu model EEEPC701 – n.a.) a ajuns complet supt de energie, iar la cort e greu cu prizele. Acum scriu oarecum din memorie, care n-a fost niciodata punctul meu forte, deci aveţi puţintică răbdare.

În prima zi, am plecat din Helsinki, bucuros şi entuziasmat că sunt din nou pe drum. Însă după doar 183 de kilometri, într-un popas, mi-am dat seama de evidenţă: mi-am uitat la campingul Rastila laptopul la încărcat, la Recepţie! Aşa că suie-te frumos înapoi în şa, întoarce pe linie continuă şi tule-o după mititelul care orăcăia în priză!

Pot să spun că dacă la dus drumul pe autostradă mi s-a părut suportabil (plicitisitor, dar suportabil), la întoarcere mi s-a părut un chin şi-un blestem şi tare mi-ar fi cu mirare să nu fi luat toate radarele de pe drum.

Radarele. Sunt inamicul nevăzut. Uneori sunt presemnalizate, alteori nu, alteori e doar semnul de radar si niciun radar. Nu se zăreşte nicio maşină de poliţie (Poliisi, singurul cuvânt în suomi pe care-l pricep), niciun poliţai, nimic. Totul e tăcut, hoţesc, pe ascuns, de parcă rolurile sunt inversate şi Poliţia fuge de tine. Mi-e un dor aprig de joaca de-a evitatul Miliţiei din Rusia. Nu ştiu ce sumă o să primesc acasă de plătit, pentru ca are dracului radare apar fix când ciupesc puţin acceleraţia, pe nesimţite. Stau într-o stare continuă de stress cu chestia asta.

Ajung la camping, culeg odorul, îl tuflesc în rucsac, iar pe autostradă (a treia oară!!!) Îmi jur că cu prima ocazie o să părăsesc autostrada, dar nu acum, acum e deja seară, se lasă frigul şi mă îndrept spre un camping pe care l-am ales pentru că e aproape şi are un nume comic: Mukulaan.

Ajung, pun cortul, peisajul e sublim. Lângă mine, s-a aciuat unul c-un BMW, un cort şi cu două gagici (una era pe drum). Presimţiri negre: n-o să dorm la noapte.

Am avut gura aurită cu smoală. Au râs, au chicotit, până aici, chestii normale. Dar de pe la vreo 3 noaptea încolo, mă trezeşte un plâns ritmic. Mă, şi plângeaaaa, şi plângeeea, dar ăla n-o iertaaaa… O fi şi la finlandezi cu plânset şi siluire, ca la japonezi…

Mă scol cu pungi la ochi. BMW-ul plecase, lăsând în urma lui un cort cu un morman de cutii de bere lângă. Să strângă proastele, şi cortul, şi gunoiul!

O iau spre Mikkeli, pentu că îmi place cu sună oraşul. După Varkaus, începe o ploaie torenţială. Nu văd nimic în faţă dar, din fericire, mă bag sub un pod, învelesc tankbag-ul în husa lui de ploaie, şterg casca cu un şerveţel şi o dau cu un fâs special c-o substanţă aquafobă adus din Japonia de prietenul meu Vali, numit Rain Braker (fâsul, nu prietenul). Magie! Picăturile de ploaie se dau la o parte, văd perfect în faţă, gonesc cu 120 la oră prin ploaie! (Trebuie spus că e o viteză perfect sigură pe autostrăzile finladeze, care-s drepte şi ca-n palmă)

Ploaia se opreşte, mă opresc şi eu. Mă îndrept spre Kuopio, dar părăsesc autostrada, sunt sătul de ea ca de mere acre… Acasă îmi place să merg pe autostradă, dar acum de la prea multă friptură ţi se apleacă.

Drumurile naţionale şi “judeţene” finlandeze sunt şi ele, perfecte. Nu ai ce să le zici. Limita de viteză e 100. Dacă te apropii de o intersecţie sau e o curbă mai, eh, sa zicem, dificilă, scade la 80. Dacă intri în oraş sau intersecţia e mare, e 60. Pe străzi locuite, 40. Totuşi, niciodată nu m-am simţit incomodat de limitările lor de viteză, nu mi-am dorit sa merg cu mai mult decât ce scria pe panou.

O altă chestie mişto: drumurile lor nu traversează localităţi. Daca stai in Cucuieţii din Deal, nu ai drum naţional să-ţi treacă sub geam. Se face frumos drumeag lateral din drumul cel mare şi mergi pe el dacă pofteşti şi ai treabă.

Am senzaţia că merg printr-un mare parc prin care întâmplător sunt drumuri şi case. Dacă-ţi plac lacurile şi pădurile, Finlanda e locul în care trebuie să vii. Din când în când, pe marginea drumului, un pâlc de cutii poştale, ceea ce trădează că dincolo de copaci sunt casele cuiva.

Nu au garduri, dar nici nu au case lipite una de alta. Fiecare e cu treaba lui. Casele au flori la fereşti, gazon perfect tuns şi, în general, arată superb. Gospodari, finlandejii ăştia.

Probleme pe drum: vântul. E puternic şi vine din stânga, vine din dreapta, dar cele mai nasoale sunt vânturile de forfecare, care mă iau întâi din stânga, apoi când compensez din motor, mă loveşte o pală din dreapta, care-mi îngheaţă inima de frică. Mai ales cu atâtea bagaje în spate şi cu aerodinamica mea…. Dar sunt ok, după cum se vede din figură.

Pun cortul undeva lângă Kajaani, în Vuokatti. Deşi practic în Finlanda îţi poţi pune cortul oriunde (“Everbody’s Free Roam Act”), sincer, nu merită. Într-un camping poţi să stai cu 10 Euro, cel mai adesea, iar lângă oraşele mai mari cu ceva mai multicel (aproximativ 20 de euro), iar de banii ăia ai duş cald, o bucătărie unde îţi poţi fierbe sau prăji ceva, pază (după ora 10) şi altele. Practic, ai tot ce ai nevoie, singurul inconvenient fiind că uneori e frig, ploaie şi vânt. Dar chiar şi aşa, pentru pieile mai sensibile, toate campingurile în care am fost aveau şi căbănuţe, sensibil mai scumpe, dar… obrazul subţire cu cheltuială se ţine!

Aici e un camping cu mulţi boşorogi care călătoresc la rulotă, dar şi cu două gagici care ţopăie pe o trambulină. În micul bar/cafenea de la recepţie, un moş care a băut o vodkă cu Sprite face un karaoke pe o melodie finlandeză, în timp ce toată crâşma îl acompaniază. Trebuie să spun că o limbă mai urâtă rar mi-a fost dat să aud. Multele sunete guturale şi – în mintea mea – dezarticulate mă fac să gândesc că finlandejii şi-au învăţat limba de la urşi şi foci. Iar pe muzică sună… câh, dar totuşi ceva mai bine ca germana.

Toată noaptea a plouat şi toată noaptea am visat că cineva mi-a furat motorul motorului. Serios, doar motorul, restul, şa, cadru, ghidon şi roţi erau la locul lor. Am agonizat până spre ziuă căutând (în vis), unde e motorul motorului. Şi după ce m-am trezit şi am văzut că e la locul lui, tot nu credeam, credeam că visez că motorul e bine şi că, de fapt, n-am motor la motor… (Sper să nu fie vreun semn rău, ceva.)

Am pornit spre Rovaniemi târziu, pentru că sunt dezorganizat şi niciodată nu îmi găsesc lucrurile. Petrec cam o jumătate de oră în fiecare zi căutând ceva ce cred că am pierdut, blestemând şi înjurând. Dacă desfăcutul lucrurilor e rapid, făcutul bagajelor e un calvar şi se întinde pe durata unei ore, poate chiar două… Iar dacă mai bate şi vântul cu furie, strângerea cortului e cu atât mai grea (o fac cu el ancorat!)

Plec, într-un final. E soare, e frumos, bate puţin vântul, dar m-am obişnuit. Însă, române, ţi se pregăteşte ceva…

La scurt timp după ce m-am avântat spre norii ăştia, a început… La început uşor, mocăneşte, nimic mai mult decât nişte stropi deşi şi rafinaţi. Apoi din ce în ce mai mult, până când s-a stabilizat într-o ploaie rece, constantă, un miliard de picături chinezeşti căzând toate odată… Geaca a rezistat binişor la apă, pantalonii de ploaie traşi peste pantaloni, la fel, însă ghetele s-au umplut mai rapid de apă ca Titanicul, iar mănuşile mele, care se udă repede şi se usucă greu mi-au înconjurat rapid mâinile cu un frigider portabil…

Aproape 200 de kilometri am dârdâit, din care vreo 75 în ploaie, iar restul în vântul care-mi bătea cu 120 la oră costumul ud… Însă mă mulţumeam să mă gândesc la duşul fierbinte şi la aspirina din camping şi totul era bine…

Am ajuns în camping, am întins cortul cu repeziciune şi nu am regretat. O altă rundă de ploaie a început. Dar de data asta e prea târziu pentru ea, sunt în haine uscate, încă mai dârdâi remanent şi m-am chircit în sacul de dormit.

E momentul să recapitulez câte ceva din problemele de pe drum:

1. Cutiile de metal sunt atroce. Una e strâmbă, se deschide greu şi se închide şi mai greu, dar lacătul iese uşor. Cealaltă se deschide ceva mai uşor, dar e un chin să-i scot lacătul din lăcaş. Mi-e groază de fiecare dată când trebuie să umblu în ele.

2. Mi-am pierdut, aşa cum am spus, pantalonii de ploaie, o pereche de ciorapi şi un alt ciorap, după care plânge perechea lui la mine în sac. În plus, mi-am uitat şi învelitoarea de laptop în Vuokatti.

3. Alarma e înfiorătoare. Porneşte când o apucă, iar de oprit merge doar dintr-o telecomandă. Celeilalte cred că s-a oxidat contactul de oprire, ceea ce o face inutilizabilă. Contemplez opţiunea de a o tăia cu briceagul şi de a o arunca într-un lac. Şi, slavă Domnului, în Finlanda sunt destule!

4. Încărcătorul de GPS nu stă în priza de brichetă. Trebuie să investighez o improvizaţie, ceva.

5. Mâncarea e foarte scumpă (am dat 5 euro pe un rahat de hot-dog cu un păhărel de cola, la 0.3 l). Nici gând să mănânc de la restaurant. Îmi cumpăr conserve de ton Tonikaata, supe Mama (un fel de Vifoane de la noi), iaurturi, banane, compot de ananas, mere, ceva ardei gras, de la S-Market-urile care-s peste tot lângă oraşe. Cu 10-15 euro trăiesc cam 2 zile.

5. Apa e scumpă, sub 1 euro pe 1.5 litri nu am găsit nimic. Din fericire, apa de la campinguri e buvabilă şi gratis, aşa că ţin cu dinţii de 2 sticle de plastic din Rusia… Venind vorba de apă, dacă în Rusia, pe căldurile alea, beam cam 4-5 litri de apă pe zi şi făceam pipi o singură dată pe zi, aici raportul e invers: abia dacă beau apă, dar fac de vreo 4-5 ori pe zi. E frig al dracului… Ce-o fi dincolo de Cercul Polar?

6. Benzina e 1.4-1.5 Euro litrul. Mai jos nu scade. Pun de unde apuc, nu fac mofturi la preţ. Benzinării: ABC, Shell, Neste Oil, Teboil, toate de calitate bună. Uneori poţi plăti la casă, dar cel mai adesea e totul automat. Pui banul înăuntru (trebuie să ai bani ficşi, că nu dă rest). Cardurile româneşti nu merg aici, decât dacă plăteşti la casă, şi uneori nici atunci. Aşa că e bine să ai Euro la tine de rezervă, de la bancomat.

6. Nici un suflet cu care să vorbesc. Zambesc, rad la tine, sunt amabili, dar cam atât. Ce-i drept, n-am pus niciun strop de lubrefiant social în gură de când am ajuns aici (preţul mă ajută foarte mult! e 9 euro o vodkă cu Sprite!)

7. Spăl rufele în camping. Uneori au detergent, alteori trebuie să aduci tu. E 2.5 euro taxa de folosire a maşinii de spălat. Instrucţiunile sunt doar în suomi, aşa că aleg ceva la plesneală, îmi fac o cruce cu limba şi dau Play. Până acum a mers sau doar mi-am parfumat rufele cu Ariel.

8. Netul e foarte, foarte rar. De aceea nu am apucat sa postez nimic atâtea zile. Aici, de unde postez (într-un camping din Rovaniemi), e 5 euro accesul la net wireless, dar după ce primeşti parola, îl poţi folosi cât vrei.

9. Mănuşile sunt foarte, foarte proaste de ploaie. În plus, cea stângă s-a rupt în două locuri, în podul palmei.

10. Încălţările sunt neadaptate la ploaia lungă şi nordică. Toate magazinele sunt închise. Noroc că am pungi de gunoi şi elastice 😉

Muolan Ruotko si ingerul scandinav

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

How many roads you’ve traveled
How many dreams you’ve chased
Across sand and sky and gravel
Looking for one safe place

Plec de la Rovaniemi şi mă îndrept spre Cercul Polar. Vreau să marchez momentul cu o poză, dar al naibii Cerc, rămâne virtual şi invizibil. Trebuie să fie prin zonă, oricum, pentru că trec pe lângă Santa Park, iar acolo e singurul loc pe unde poţi trece Cercul Polar pe sub pământ. Tourist trap, bineînţeles. Vreau să stau de vorbă cu Moş Crăciun? Nu, mulţumesc, acum am treabă cu Moşul Suprem, ceva mai tare-n grad ca el. Opresc la o benzinărie, fac plinul şi îl întreb pe benzinar unde e cercul. Nu ştie să-mi explice, engleza lui nu e aşa de bună. Apoi mai cheamă vreo 2-3. Unul din ei îmi desenează pe o foaie de hârtie schema. E complicat, trebuie să mă întorc înapoi, să trec un pod, să o iau la stânga (sau dreapta), apoi la dreapta (sau stânga), să trec de un centru comercial, apoi lângă un spital e monumentul Cercului Polar. E prea complicat, renunţ să mă mai pozez lângă monument, îi dau bătaie. Dacă ajung la Nordkapp, o să fie clar c-am trecut Cercul, nu?

După Cercul Polar, peste ce dau? Peste un restaurant chinezesc! (Da, au ajuns şi aici!) Vederea mi se întunecă, sunt atras ca într-un vârtej. N-am mai mâncat mâncare gătită de zile întregi, poate săptămâni. Toate apele Pâmântului îmi izvorăsc în gură. Poftesc ca o femeie (foarte!) gravidă, dau năvală în restaurant, aleg ceva cu vită, mă aşez la masă şi trec minute bune de chinul de pe lume, de la care nu mă poate abate nici comedia englezească titrată în finlandeză ce rula pe ecranul unui televizor… Hăpăiesc primele înghiţituri, apoi mă opresc şi încep să mănânc lent şi să savurez fiecare aromă. Ce bun a fost! Înapoi în şa.

Parcurg acu o zona indelungată de lacuri şi păduri, care nu se mai termină. Drumul e lung si drept, cu ceva viraje, dar atât de largi încât le poţi lua liniştit cu limita lor de viteză (100 km/h). Afară e senin, un albastru d-ăla curat, cum rar vezi pe la noi, şi doar după o ploaie. Albastrul ăsta frumos e întrerupt doar de nori, care-s minunaţi (de fapt, nu am epitete pentru norii de aici, aşa că folosesc cuvântul ăsta tocit, “minunaţi”). Ca de obicei, mă chinui din răsputeri să fiu atent la drum şi nu să mă holbez la nori…

Un indicator cu Nordkapp! Fac la stânga, aşa cum îmi zice. Drumul devine drept, drept, dar deluros. Urc şi cobor rampe şi pante, uneori şi de 10% înclinare şi simt goluri în stomac sau înfundări în şa. Sunt din nou mic şi mă dau în gărgăriţe! Nici nu simt cum merg cu 110 la oră pe un drum cu limitare la 80… Din fericire, un ren care trecea agale strada îmi aduce aminte să rămân în limita lor de viteză şi să măresc atenţia, cum ar spune un miliţian.

Renii se intensifică, atât ca frecvenţă cât şi ca număr. Pădurile se răresc. Arborii devin din ce în ce mai pitici. Nu ştiu care e explicaţia, poate au prea puţină căldură şi nu au timp să crească. Apar tot mai des stânci. Din când în când, corturi Sami, foarte asemănătoare cu corturile Pieilor Roşii. Din ele fumegă, semn că sunt locuite.

Planul era să trag cât mai aproape de graniţa cu Norvegia, în campingul de la Karigasniemi, dar mă simt obosit şi zic să nu forţez. Trag pe dreapta la un camping care nici nu era pus pe hartă (Muolan Ruotko). Cer un loc de cort (15 euro), să fac saună (15 euro) şi un peşte de-al lor, prăjit (8.5 euro). Sunt singurul om cu cortul de aici, iar asta mă bucură nespus. Pun cortul pe malul unui râu, despachetez, mânânc peştele (care a fost absolut delicios!) şi mă duc la saună. Între timp, mă împrietenisem cu fata “cabanierei”, un îngeraş nordic de vreo 11 anişori, care mi-a arătat unde erau cele trebuincioase drumeţului prin camping. Îmi spune că înainte să fac saună trebuie să intru să înot în râu. Aşa o fi, dar eu îs friguros. Nu, nu, că aşa trebuie, că ea mereu face aşa (şi toată familia ei). O fi, dar voi trăiţi aici, iar eu niciodată nu am făcut baie cu apă rece. Mă las înduplecat, dar doar până la genunchi. Îmi suflec pantalonii, mă bag într-o gaură mai adâncuţă de râu, amenajată de bunicul ei… Mii de ace îmi săgetează picioarele, mă simt ca şi cum le-aş băga în azot lichid. Intră şi ea, “hai, că-i caldă”. Ţopăi rapid spre saună, întrebându-mă cum o fi când e rece.

Fac un duş, apoi intru la saună. Pun primul polonic de apă peste pietrele încinse. Ce bine e! Îmi ţiuie urechile, e o tăcere deplină. Mai pun un polonic, încep să năduşesc. Nu ştiu care din picăturile de pe mine sunt de la duş sau transpiraţie. Peste 10 minute, aici e un infern. Mă moleşesc total şi mă întind pe lemne. Termometrul arată 70 de grade şi mai că mi-e rău când mă gândesc că ăştia fac până la 80. Oameni ai extremelor, nordicii ieştia. Cum o fi să faci saună iarna, când aici sunt frecvent -10, dacă nu chiar mai jos? Cum o fi să ai propriul Ecuator în curte? Îmi promit că atunci când o să am casa mea, o să construiesc şi o saună. Dus e frigul de deunăzi, când m-a plouat de m-a rupt. Duse sunt toate frigurile de până acum. Mai pun câteva polonice, în încercarea nebunească de a aduce sauna la 80 de grade Celsius. Nu mai pot respira, mă sufoc, ameţesc, deschid uşa de la duş, aer!!! Fac un duş (aproape) rece, să-mi răcoresc tâmplele, apoi mă îmbrac şi o tulesc în aerul rece de afară, pe care-l simt acum ca pe o binecuvântare.

Mă duc la cabană, joc un joc cu micuţa Inga (un zar, nişte beţişoare de lemn şi o cutie cu o şase găuri numerotate, din care a şasea chiar duce înauntrul cutiei; se dă cu zarul, dacă dai o cifră mai mică de şase, îţi pui beţişorul în găurică, dacă e liberă; dacă dai cu zarul o cifră cu ocupată cu beţişor, îl iei; dacă dai şase, beţişorul cade în găurică şi mai dai odata; câştigă cel care rămâne fără beţişoare). Mă bate fără drept de apel, apoi ne plimbăm prin tabără şi îmi povesteşte. Campingul e al bunicului ei, ea şi cu mama ei sunt aici ca să-l ajute, că e bătrân. Bunica ei e Saami. Campingul e deschis doar 2-3 luni pe an, in restul timpului fiind prea puţini turişti. Să am grijă la reni, că-s cu motorul. Îmi povesteşte nimicuri din viaţa ei de copil. Învaţă la 25 de kilometri de aici, dar acum e în vacanţă. Se joacă un joc gen Second Life pe calculator, ceva cu “Cum să devenim un supermodel”. Face foarte mult sport (aici toată lumea face mult sport!), baschet, un fel de baseball naţional (au şi ei oina lor!), înot la greu, volei… Vreau să merg la pescuit? Sigur! Nea, îi e prea somn. De fapt, şi mie. Las ceva echipament la încărcat, aflu ca Muolan Ruotku înseamnă “Cabana din buşteni” şi o şterg la culcare. S-a pornit şi o ploaie de mamă-mamă, dar iar am noroc şi sunt în siguranţă, în cort.

Mă trezesc cu o durere de cap şi relativ îngheţat. Afară e lumină. Mă uit la ceas, 3:15. Ce naiba! Ies totuşi din cort, aveam ceva nevoi urinare presante şi dau peste un cer scandinav spectaculos, pentru că soarele tocmai răsărea. Mulţumesc, vezico!

Nordkappatul lumii

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

I am racing
Outside and below myself
Nearly forgot myself there
Nearly there

Mă scol, împachetez şi îmi iau la revedere de la cabanieră şi de la fiica ei. Asta mică mă pune să-i promit că mă voi întoarce şi la anul aici. Nu ştiu dacă nu cumva e doar o strategie turistică, dar mă simt, totuşi, bine. E primul şi singurul meu prieten finlandez…

Cerul e învolburat de nori şi ascunde o promisiune neagră, pe care nu întârzie să şi-o pună în aplicare. Începe o ploaie măruntă şi rece, aşa cum sunt toate ploile de p-aici. Niciun adăpost, nicăieri, ca să mă pot opri să-mi pun pungi în picioare. Decid să merg înainte, fie ce-o fi. Mănuşile mele de schi rezistă ce rezistă, dar într-un final se udă şi ele. Mi-e frig la mâini şi la picioare, nu-mi mai simt extremităţile, reduc viteza… Oricum nu vedeam prea mult înainte, viziera era şi ea aburită şi udă…

Mă plouă şi mă plouă şi mă plouă. Nicio benzinărie, niciun acoperiş. Trec prin ceea ce pare a fi… graniţa Finlandei cu Norvegia. Nicio clădire, nimic, e doar drumul ceva mai lăţit, ca să poţi trage pe cineva pe dreapta şi indicatoare de încetinire, întâi la 70, apoi la 50, apoi la 30. În faţa mea, o rulotă, trasă pe dreapta. Mă uit la o tanti îmbrăcată fosforescent şi cu un baston, dar ea nu-mi întoarce sentimentele. Mă scurg uşurel prin vamă şi… un indicator pe care scrie “Norge”. Urale!

Peisajul arctic se schimbă cu totul. Dau peste case, ogoare, ce să mai, ca la noi. Drumul devine mai interesant, şerpuieşte, curbele sunt mai strânse. Urcă, coboară. Apar şi ceva denivelări, care chiar că îmi amintesc de casă (sau Rusia). O singură constantă: înteţirea renilor. Drumul e superb, în stânga munţi (atenţie la căderi de pietre, zic indicatoarele), în dreapta fiorduri. În fiecare parcare simt nevoia să mă opresc să fac poze. Sunt ud leoarcă şi tremur de frig, dar peisajul compensează din plin pentru aste mici neajunsuri. Din adidaşii de munte se aude sunetul familiar de apă călcată.

O benzinărie, apoi un local care anunţă Pizza & Grill. Unde e grill, e şi căldură, aşa că trag la acest mic han ca un înecat (în apă) la liman. Din mine curg pârăuri reci, scot tot ce pot de pe mine, mai puţin pantalonii. Comand un kebab, ignor preţul extrem de piperat (20 de euro!!!) şi mă aşez la o masă. Scot 8 şerveţele dintr-un aparat pe care scrie “Only One, please!” şi mi le înfund în încălţări (un truc vechi pe care l-am învâţat în armată :p ) Kebabul vine, e cel mai scump kebab pe care l-am mâncat vreodată (şi, God help me!, pe care o să-l mai mânânc vreodată!) şi nici măcar nu e aşa bun, dar faptul că sunt într-un loc uscat şi-mi intră ceva căldură în oase e dumnezeiesc. Pun pe repeat melodia “Strange color blue”, a lui Madrugada şi versurile îmi dau ceva, ceva putere.

“Pushing through
Pouring rain,
Nearly there
Nearly there…
Hey little mister driver man
Keep your head up
We are nearly there
Nearly there…”

Ploaia se opreşte, nu şi eu. Merg prin fiorduri, despart turme de reni cu claxonul aşa cum Moise a despărţit apele, norii sunt tot vălătuci pe cer, gonesc cu cât pot spre Nordkapp pe Melcul meu docil şi credincios. Într-un popas, un motociclist polonez care mă vede vânăt de frig şi se oferă să-mi facă un ceai. Accept bucuros, însă nu găseşte bricheta, iar aprinzătorul piezo al arzătorului a luat apă şi nu se mai aprinde. Îi zic că nu-i nimic, mai schimb ceva cuvinte cu dânsul (şi-s tare bucuros s-o fac), mere şi el la Nordkapp, are o hartă detaliată a zonei (eu n-am), îmi arată un camping foarte bun. Încerc să-i bag coordonatele, aproximativ, dar GPS-ul meu se tot stinge, cred că a luat ceva umezeală. Hait, să vezi că pe lângă hartă, acum n-am nici GPS. Îmi rămâne vechiul ajutor al drumeţului, indicatorul rutier. Sigur a fost o vreme când oamenii n-aveau GPS şi s-or fi descurcat ei cumva…

Cu cât mă apropii mai mult de capătul lumii, peisajul devine din ce în ce mai spectaculos. Sunt momente când uit, efectiv, să respir. E o combinaţie între Transfăgărăşan, lacurile glaciare din Retezat şi… cam aici se opresc comparaţiile. Drumul n-are parapeţi, deci dacă te-ai scurs, te-ai scurs! E tare frumos virajat, dar e ud pe jos, aşa că merg cuminte, cu un 60, uneori chiar 50. Nu e momentul s-o dau în bară, atât de aproape de destinaţie. Trec prin vreo 3 tunele, în care îngheţ de frig. Unul din ele are 6 kilometri şi jumătate şi întâi coboară, apoi urcă, pentru că trece fix pe sub apă. Altul are ceaţă, de mi se aburesc viziera şi oglinzile… La ieşirea din el, şterg repede ceaţa de pe ochi. La timp, pentru că fix în mijlocul ieşirii tunelului, un ren se uita paşnic la mine… (Iar eu, războinic la el!)

Un indicator cu Nordkapp! În zare se văd rulote, ceva lume. Am ajuns! Însă nu înainte să plătesc 33.5 euro… Ce-i drept, tichetul e valabil 48 de ore. Mă dau jos de pe motor, abia stau în picioare, mă doare îngrozitor şoldul stâng, mâinile răspund greu la comenzi, picioarele mi-au amorţit, dar întind mâinile în sus a victorie! La 6000 de kilometri de casă, mă aşez pe jos şi mă podidesc lacrimile de bucurie… Sunt zeci de mii de oameni care fac călătoria asta, anual, dar asta e călătoria mea şi mă bucur grozav că am ajuns, de parcă-s singurul de pe lume care-a făcut-o. În jurul meu sunt biciclişti cu ţoaclele încărcate de bagaje, mă gândesc, oare cum o fi momentul ăsta, al ajungerii, pentru ei, după câtă ploaie au îndurat şi după câte dealuri au urcat?

Steve Jobs

Nici n-apuc bine să mă holbez în imensitatea oceanului Arctic şi să scot aparatul să fac poze, că înspre mine vine un nor gros de ceaţă, care învăluie toată platforma în lapte şi frig. Nu e de stat, nu am nimic pe cap, nasul mi se înroşeşte ca la renul lui Moş Crăciun, mă reped înăuntru. Acolo, totul amenajat după tipicul turistic. Restaurante, un magazin de suveniruri, cel mai nordic Oficiu Poştal (acum închis), WC-uri ultra-giga-curate (ce bine!), un tunel cu istoria Nordkapp-ului, o capelă în care să spui o mică rugăciune (am spus, după un lung amar de vreme în care n-am făcut-o), un balconaş amenajat pentru Regele Norvegiei (King’s View), un cinematograf. Afară e urgie şi frig, dar aici e atât de cald şi bine… Mă înfund, turistic, în scaunele cinematografului panoramic şi aproape că pot să jur că am văzut cel mai frumos film din lume, despre Nord şi Nordkapp, care avea imagini luate la locul faptei din toate anotimpurile. Am văzut şi faimosul Midnight Sun (când e cerul senin, poţi vedea răsăritul – sau apusul, nu mi-e clar – peste ditamai orizontul de la Nordkapp…), care m-a lăsat cu gura căscată… Ce spectacol o fi şi ăsta, să-l vezi pe viu, dar uite că acum nu am noroc…

Ceaţa s-a mai curăţat, sunt încă nori, dar mă pot uita în zare, în golul de după stâncă. Din fericire, nu sunt prea mulţi turişti (sunt, dar nu prea), aşa că am vreme să stau puţin cu gândurile mele, nederanjat de nimeni. Din toate câte le-am gândit şi simţit, pot spune doar atât: că sunt fericit. Şi ştiu că există o mie de feluri de fericire, de la primul 10 la şcoală sau primul trofeu într-o competiţie oarecare, trecând prin primul sărut, apoi până la “Da!”-ul de la starea civilă şi primul orăcăit pe care-l auzi de la copilul tău, dar măcar o dată în viaţă merită să vii singur până la capătul lumii, să te holbezi în gol şi golul să se holbeze la tine şi să exclami, vesel şi trist totodată: “Da, bă!”

Un suedez in Norvegia

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Angels watching over me with smiles upon their face
Cause I have made it through this far in an unforgiving place

It feels sometimes this hill’s too steep for a girl boy like me to climb
But I must knock those thoughts right down I’ll do it in my own time

I don’t care
I’m half way there
On a road that leads me to straight to who knows where

I tell you what
What I have found
That I’m no fool
I’m just upside down

Ain’t got no cares
I aint got no rules
I think I like
Living upside down

Toată noaptea a plouat şi a bătut vântul. Şi recunosc că eu, care nu puteam dormi acasă de ticăitul ceasului, am dormit ca un prunc legănat de zgomotul picăturilor de apă pe acoperişul cortului, bucuros că-s înăuntru şi nu afară.

Dimineaţa m-am trezit pe la un 9. Până să mă dezmeticesc, să mă duc la toaletă şi toate cele, a început din nou o ploaie, de data asta cu furie. În loc să mă refugiez în bucătăria campingului, unde era un calorifer care făcea cald şi bine, am preferat să mă scurg într-un somn dulce, în semi-trezie şi să fiu clientul gratis al cinematografului din capul meu.

Absenţa zgomotului de picături pe foaia exterioară a cortului m-a trezit de-a binelea. E ora 12, hai să ne mişcăm mai cu talent! Merg la bucătărie, îmi prepar un ness (care din granule s-a transformat într-un mic drob tare, din care trebuie să muşc dacă vreau să obţin preţiosul minereu de cafea), un ceai, miere, musli (bleah!) şi o conservă de ananas zdrobit. Breakfast of champions! O oră mai târziu, energizat, ies să mă apuc să strâng.

Lângă cortul meu, însă, văd o veche dubă Volkswagen, cu un cuplu de estonieni, care mă întreabă unde pot face duş. Proprietăreasa campingului nu venise, aşa că îmi asum rolul de vechil peste micul petec de pământ. Le arăt duşurile (eu însumi vroiam să fac unul, dar îl las pe el înainte). După ce fac duşul, mă întreabă dacă nu vreau să mânânc cu ei un peşte prăjit cu ciuperci, peştele fiind proaspăt prins chiar de ei, iar ciupercile proaspăt culese, tot de ei. Mănânci, calule, ovăz? După atâtea zile de Tonikaata (mâine-i gata) şi tone de E-uri vărsate în mine, excluzând chinezul şi peştele de ieri, toate papilele mele freamătă, nerăbdătoare. Şi sunt răsplătite pe măsură! Peştele e divin, ciupercile şi mai şi, sosul are un gust dumnezeiesc, iar orezul fiert vine să întregească această simfonie a gustului! Le povestesc de călătorie, ei de a lor, suntem prieteni într-un tărâm de vis. Pleacă mai departe, nu vor să plătească campingul, eu însă da, decid să mai rămân o zi, oricum e prea târziu pentru plecat cu motociclul. La revedere, Mort şi Helena!

După ce plătesc campingul, îmi întocmesc o mică “trusă” de explorat, o arunc în ghiozdan, las calabalâcul în cort şi merg să explorez zona. Mă duc, întâi, din nou spre Nordkapp, dar nu o mai iau spre “zona turistică”, ci explorez puţin stânca de acolo. Aici nu mai e gard, iar la 1 metru de tălpile mele se cască un hău de 200-300 de metri care se termină fix în mare. E frumos, dar trebuie să fiu atent la palele de vânt dacă nu vreau să-mi dau preţioasa carne hrană la king-crabs. Fix când credeam că-s cel mai îndepărtat de gloata turistică, dau peste o familie de austrieci: un tată, o mamă şi un marsupiu în care era un bebeluş de 6 luni. Mi s-a părut foarte, foarte frumos că au plecat în călătoria asta cu ploduleţul în sac. Le-am zis: trebuie să fie cel mai tânăr călător în cel mai nordic punct. Au râs şi după tradiţionalele urări de drum bun, s-au dus spre maşină. Eram, în sfârşit, cel mai îndepărtat şi singur turist de la Nordkapp.

După ce am contemplat orizontul, care se vedea, spre deosebire de ziua de ieri, când a fost ceaţă, o iau spre cochilie. Însă soarele e încă sus pe cer, e lumină bine de tot, hai să merg să mai explorez un pic.

Şi ajung in Skarsvag, cea mai nordică localitate de pe aici (nu ştiu dacă de pe glob) şi cel mai nordic sat pescăresc din lume (asta o ştiu sigur). Ajung într-un centru turistic, unde un nordic cu faţă de marinar mă îndeamnă să mânânc un picior de king-crab, în schimbul sumei de 5 euro. Mi se pare mult, dar curiozitatea e prea mare. E delicios, doar aşa fiert simplu în apă. Carnea e moale şi dulce, aş mai vrea, dar nu am bani. Pescarul vine şi-mi zice: avem şi supă de peşte, costă 10 euro, e un castron mare şi îl pot umple de câte ori vrei. Mi se pare mult mai rezonabil decât afacerea cu king-crabii şi purced a băga supă de peşte la burdihan. Între timp, îl trag de limbă pe marinar…

Hnum lucrează pe un vas pescăresc şi într-o fabrică de peşte (aflată chiar în spatele casei lui, care e şi centru turistic) 9 luni pe an. Cele mai grele luni din an, din septembrie până în mai. Vara nu se mai pescuieşte, aşa că şi-a făcut o mică afacere turistică. Anul trecut a duduit, anul ăsta nu prea. E criză şi se vede în numărul de turişti şi în preţul peştelui pe piaţă, care a scăzut la jumate. Cei mai buni turişti? Ruşii. Cumpără tot şi plătesc tot. Hnum ştie asta şi îi jupoaie de bani. Mi-a spus că-şi face preţul în funcţie de client. Dacă-i mai amărât (ca mine, mă gândesc eu), îi dă un preţ mai mic (hmmm, 5 euro pentru un picior de crab e preţ mic? Dar poate nu mă vede amărât…) A avut o nevastă nordică, cu care a făcut şi un copil, dar ceva n-a mers. Şi-a luat lumea în cap, a zburat până în Thailanda, a cumpărat/închiriat o motocicletă acolo şi s-a plimbat câteva luni, ca mine. S-a întors acasă cu amintiri frumoase şi exotice, dar şi cu… o nevastă thailandeză. Acum mai are doi copii, cu ochii oblici, şi s-a procopsit şi cu soacra, pe care a adus-o aici să stea cu ei. E sărăcie mare în Thailanda, acolo e o vorbă: “Dacă m-am culcat cu burta plină, a fost o zi bună!”.

În local intră un bărbat bătrâior, chelios (spre spân), slab ca un ţâr şi cu o mână într-o poziţie nefirească. Haine nu prea grozave, care stau pe el ca pe un lemn. Are o faţă de nazist bătrân, retras la pensie şi aspectul unui beţiv de pe la noi, numai că nu bea alcool, ci şi-a comandat o cafea. E Valter, un suedez care s-a mutat la capătul lumii, ca şef al fabricii de peşte din localitate, funcţie în care a stat 6 ani. Dar să nu vă închipuiţi că bea cafele în birou, muncea şi în fabrică şi pe vas, cot la cot cu ăilalţi, doar că avea ceva responsabilităţi în plus şi un salariu pe măsură. De la munca pe vas a căpătat şi un reumatism la mâna dreaptă, care l-a împiedicat să mai lucreze. Acum stă acasă, în una din cele trei case pe care le are aici. A avut patru case in Skarsvag, dar una a vândut-o, una a închiriat-o profesorului de la şcoala din Skarsvag, una stă goală şi într-una stă el. Are cinci dormitoare şi mă întreabă dacă nu vreau să vin să stau la el.

Mintea mea de român obişnuit cu răul intră în alertă. Dacă vrea să-i fac favoruri sexuale? Dacă e vreun maniac care tranşează turişti (ne?)vinovaţi şi singuri? Dacă e canibal şi pofteşte la ţâţişoarele mele împănate cu grăsime? Am plătit oricum campingul, deci prima reacţie e să-i spun nu. Pe de altă parte, un acoperiş deasupra capului e totuşi acoperiş… Şi n-o să mai trebuiască să mă refugiez în bucătăria campingului când e frig şi plouă. Şi am şi un briceag şi spray paralizant. Îi spun un “Ok…” cu un sfert de gură, termin a doua farfurie de supă şi pornesc în urmărirea lui, eu cu motorul, el cu bicicleta. Îmi arată unde-i casa, mă cheamă înăuntru… Prima impresie: e cald şi bine. Iar eu sunt atras de cald şi bine ca fluturele de bec.

Îmi face un tur al casei. E amenajată cu foarte mult bun gust, e foarte curată şi totu-i cu dichis. Miroase a lumânări parfumate (‘opaaaa!), pe pereţi sunt fotografii cu cei dragi lui Valter. Are maşină de spălat şi maşină de uscat, deci dacă vreau să spăl e ok. Duşuri şi, cel mai important, saună. (Decid totuşi să mă abţin de la saună până nu mă lămuresc ce e cu el). Peste tot sunt decoraţiuni, accesorii, amintiri, nimicuri strânse într-o viaţă de om. Îi promit că mă duc până la camping, strâng si mă întorc. Pe drum gândesc că am timp să mă răzgândesc şi să fac frigul în siguranţa cortului, dacă vreau…

La cort bătea vântul de mi-l sufla, aşa că, ca un purceluş înţelept, aleg totuşi casa de cărămidă. Strâng în viteză, întreb la recepţie de “refund”, nu se poate, ei, asta e, 15 euro duşi, încalec din nou şi mă duc spre Skarsvag, să stau la Valter.

Camera lui e la parter, camera mea e la etaj (ce bine, o să aud paşii pe scările de lemn). Dormitorul e mic şi cam friguros, dar de vreo 5 ori mai mare decât cortul şi de vreo 5 ori mai călduros. Iar patul e de 5 ori mai moale. Fac un duş, îmi împrăştii efectele prin cameră şi ies, temător, în casa cea mare.

Valter prepară ceva în tigaie în bucătărie, alături clocoteşte un sos şi în alt vas e orez. Mă întreabă dacă mi-e foame. Normal că-mi e. Îmi aduce un pahar şi o cutie de bere, punându-şi şi el acelaşi lucru. Beau o bere în sufrageria spaţioasă a lui Valter şi miroase îmbietor a mâncare. Până să vină masa, mai deapănă amintiri.

Mă întreabă ce motocicletă am. Aaaa, Honda? Mai bune sunt Yamaha. Dar e subiectiv, a fost dealer Yamaha pe Suedia 25 de ani. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Motociclete, snowmobile, bărci cu motor, tobe şi orgi. A avut şi mica lui companie, dar a pierdut-o la divorţ. A avut tot ce şi-a dorit: o copilărie minunată, bani, o femeie frumoasă cu care a făcut doi copii frumoşi, case, o carieră de succes (îmi arată câteva plăci cu felicitări de la preşedinţii japonezi Yamaha), a călătorit şi a văzut lumea toată, însă singurul lui regret e că nu mai stă cu soţia lui, care acum şi-a găsit un alt bărbat. Sigur, o vizitează şi sunt prieteni (după 6 ani în care au vorbit doar prin avocat), stă cu copiii lui, care acum sunt mari (fata e în armata suedeză!), dar la ce bun, dacă la sfârşit trebuie să te întorci singur într-o casă goală, înconjurat doar de fotografiile de pe pereţi? Îmi dă un sfat: petrece cât mai puţin timp la muncă şi cât mai mult timp cu familia. Ştiu, bătrâne, dar nu strică ca din când în când să-ţi reîmprospăteze cineva informaţia asta…

Apoi îmi arată colecţia lui de cuţite Sami. Sunt adevărate opere de artă, în afară de metal, totul e făcut din ceva de la reni: piele, coarne. Sunt încrustate foarte frumos, iar mânerul are la capăt un lemn foarte rezistent, care se numeşte bjork. Mă întreabă cât cred că costă. Îi spun 100 de euro, râde şi-mi zice: ce ţii tu acum în mână valoreaza 800 de euro. Şi valoarea lui creşte. A avut 10 cuţite din astea, dar i le-a dat lui fi-su. De la el are şi cel mai valoros cuţit din colecţie. Nu în bani, însă… A fost primul cuţit pe care i l-a făcut cel mic. E stâgaci realizat, dar lama lui taie bine. Valter simte asta pe pielea lui, sangele îi ţâşneste din mână, alerg la cutia de prim ajutor pe care o am la mine, iau un pansament şi-l pansez. Degeaba, în 3 minute e şi pansamentul plin de sânge. Valter se înfăşoară în 20 de şerveţele de hârtie şi totul e ok. Cuţitele şi le cumpără odată pe an, in Februarie, de la Jokkmokk, unde e un târg Sami de cuţite special pentru cunoscători.

Mâncăm porc la tigaie cu sos de vin roşu, cu garnitură de orez. E foarte bun, ştie să gătească, îi zic. Păi cum să nu ştie, a fost şi bucătar pe vas… Şi se vede. Valter e plin de surprize, mâine o să mergem la pescuit, cu barca lui. Nu pescuit la undiţă, ci la plasă, pe un lac glaciar din apropiere. Mai stăm de vorbă până târziu, mă uit la ceas şi e deja ora 2 noaptea. Dar afară e lumină ca la noi pe înserat! Îi spun lui Valter că mi-e somn, că mă duc să mă culc. Aşa devreme? Dar e încă lumină. Mă lămureşte că au toată noaptea polară să doarmă, vara profită de lumină cât pot de mult. Eu sunt din altă zonă, totuşi, şi mă duc să mă culc.

Curând, în camera mea, după un duş fierbinte, adorm visându-mă legănat de valurile care lovesc barca. Sub pernă am totuşi spray-ul paralizant şi briceagul, iar telefonul este aproape.

Muzicantii din Bremen

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

In a boat that’s built of sticks and hay,
We drifted from the shore,
With a captain who’s too proud to say,
That he dropped the oar…

A doua zi dis de dimineaţă mă trezesc întreg. Nicio parte a corpului nu mi-a fost ciopârţită şi nu simt c-aş fi fost molestat. Ce simt e, totuşi, o ruşine că am putut gândi gânduri atât de rele. În casă, pe lângă mine şi Valter, sunt şi doi nemţi, Mathias şi Phillip, fiecare de 20 de ani. Au sosit în Skarsvag puţin după ce m-am culcat şi Valter i-a văzut chinuindu-se să pună cortul şi i-a chemat şi pe ei înăuntru.

Până ce Valter pregăteşte un mic dejun consistent (gem, ceva brânzeturi, ouă, ceai etc. etc.), aflu povestea celor doi nemţi. Au pornit cu un Citroen din 1986, maşina lui Mathias, spre Nordkapp, într-un cor de voci care nu le dădeau nicio şansă să ajungă în maşina asta (mărturisesc că chestia asta îmi sună al naibii de familiar). La Nordkapp se vor întâlni cu două nemţoaice care călătoresc cu “ia-mă, nene!”, vor campa împreună, apoi Mathias se va îndrepta spre Finlanda, unde face “serviciu civil”. La nemţi e obligatorie armata, dar în locul ei poti opta să faci “serviciu civil”. Mai mult, poţi opta să faci acest serviciu în orice ţară din lume, însă durează 12 luni, în loc de 9 luni, cât durează dacă-l faci în Germania. Aşa că Mathias se duce să aibe grijă de copiii cu handicap din Finlanda. Le cântă, se joacă cu ei, se ocupă de orice problemă au… Ştie să cânte la violoncel, pe care-l are la el. E hazliu să vezi micul Citroen decapotabil chinuit de toate bagajele necesare unui om care se mută un an într-o ţară străină şi de… ditamai violoncelul!

Mâncăm, apoi eu şi cu nemţii plecăm spre Kirkeporten, boltă de piatră formată prin eroziune, pe malul apei. Înţeleg că locul e foarte popular pentru nunţi mai neobişnuite, şi ceva mai târziu înţeleg şi de ce. Peisajul îţi taie respiraţia, dar şi mai tare mi-o taie cei doi care se apucă să facă căţărare pe pietrele de deasupra apei. Între timp, eu explorez peisajul bătrâneşte.

După ce ne întoarcem, eu cu Valter mergem la pescuit! După ceva mers pe jos, ajungem la lacul de lângă Skarsvag, unde Valter are o barcă. Însă acum e plină cu apă! Nu zăbovesc şi, deşi pare grea, reuşesc să ridic barca şi să golesc toată apa din ea 🙂 Moşul o trage vârtos în apă, mă sui şi eu şi iată-ne pe apă! Mă pune pe mine să vâslesc, însă parcă am două mâini stângi. Nu izbutesc să trag egal de vâsle sau poate să le scufund egal, aşa că mă învârt în cerc, roşu de ruşine.

Valter ia vâslele şi cu tot reumatismul lui şi mâna lui stângă belită, reuşeşte să vâslească vârtos şi egal spre mijlocul lacului.

Acolo începe să arunce plasele în apă, în timp ce eu vâslesc încet şi-l privesc cu uimire. E prima oară când văd cum se pescuieşte la plasă, o metodă – zice Valter – care dă 100% şanse de a prinde ceva. Diferă doar numărul de peşti prinşi, dar e garantat că-ţi vei umple burta măcar o seară. După ce aruncă, meticulos, plasele şi le înnădeşte, mă pune să vâslesc spre mal. Am prins şpilul, dar parcă tot aş mai vrea să exersez. Îi spun asta şi Valter îşi oferă, generos, barca pentru plimbări solo, dar mai pe seară. Vom lăsa plasele în lac peste noapte şi ne vom întoarce dimineaţa să culegem prada.

Înapoi acasă, mâncăm nişte cotlete la cuptor, cu sos de ciuperci şi cu orez, apoi dorm o oră, dar pe fugă, pentru că ard de nerăbdare să merg să-mi îmbunătăţesc stilul de vâslit. Valter îmi împrumută bicicleta lui şi vesta lui de salvare care se umfla automat la contactul cu apa (safety first! nu vrem să avem un român înecat într-un lac glaciar, nu se cade!) şi sunt la lac într-un suflet. Mă arunc pe apă, asud, tot aiurea vâslesc, dar acum nu e nimeni să mă vadă. Merg pe şapte cărări apoase spre capătul lacului, dar sunt (a câta oară?) fericit. Sunt in mijlocul lacului glaciar, soarele apune, e cam răcorică, bate vântul pe lac. Dacă pic, tot mor, de la şocul termic, dar măcar e mai uşor să mă pescuiască vânăt din apă (am văzut când eram mic, la ţară, cadavrul unei înecate şi imaginea încă îmi stăruie în minte; e primul leş pe care l-am văzut). Dar nu pic, am treabă, mai am lucruri de trăit şi locuri de vizitat! Izbutesc să îndrept utilajul spre mal, acostez, debarc în ziua mea Z pe mal şi uite-aşa îmi mai prind în sinapse încă o amintire…

Bicilesc spre casă în goană. Nemţoaicele s-au reunit cu nemţii, eu fac un duş şi, curat ca un prunc, mă aşez pe canapea, la spectacol. Pentru că cei patru (din care doar 2 sunt din Bremen, dar… prin extensie…) cântă împreună, de hobby şi ne vor da un concert ad-hoc. Repertoriul conţine mai mult cântece de călătorie, în germană, care acum mi se pare cea mai muzicală limbă din lume. Când e un cântec în engleză, din repertoriul internaţional, îmi alătur şi eu vocea greu încercată în cască la micul cor improvizat. Curând, camera se umple de suflete: 11 perechi de ochi scandinavi, chemaţi de Valter, asistă la recitalul din Skarsvag (şi, îndrăznesc să spun, evenimentul cultural al anului din sat!).


Ce să mai zic? Ce POT să mai zic? Nimic. Am plecat în excursia asta sperând că-mi va fi greu, că mă voi pune la încercare şi că, în general, o să-mi arăt eu mie, mie sătul de prea mult bine. Dar uite că prea mult bine nu e niciodată destul şi că în lumea largă, e din ce în ce mai mult bine. Aşa că mă adăp şi eu cât pot din izvorul ăsta nesecat de frumos, pentru că sigur va veni o zi când o să-mi fie sete.

Neizgonirea din Paradis

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

I spent those days runnin’ hard and fast
With no place to lay my head
The sound of the rain against the roof
Was loud enough to wake the dead
And my legs were tired and my feet were cold
But all I could do was get back on the road

We were left alone left alone
Every king on his lonely throne
We were left alone left alone
Every king on his lonely throne

A doua zi de dimineaţă, aşa cum era planificat, mergem cu barca să ne luam peştii. Intr-adevăr, era exact aşa cum a spus. Sapte peşti cu burţile portocalii – şi cu carnea galbenă, aşa cum aveam să aflu mai târziu – se zbăteau acum în pungă. Mi-era milă de ei, dar decât să plângă stomacul meu de foame, mai bine să plângă mamele lor.

După ce am mâncat, am pornit spre Nordkapp, din nou. Pentru a nu mai plăti, Valter mi-a dat permisul lui de conducere şi cardul lui de membru al Nordkapp Society, care-i permitea să intre pe platou fără să plătească. Am luat cardul, dar înainte să intru pe platou am avut mustrări de conştiinţă şi nu am intrat. Făceam, totuşi, un fals cu acte…

Aşa că am întors spre Knivsjelloden, am parcat în mica parcare de acolo şi mi-am luat picioarele la spinare spre cel mai nordic punct, mai nordic chiar decât Nordkapp-ul. Nici aici nu scapi de oameni, însă. Mai ştiau şi alţii de loc şi şi-au presărat corturile pe acolo… Aşa că m-am întors spre casă.

Nu era de plecat cu motorul. Vremea era urâtă şi mohorâtă. Norii erau foarte joşi, era frig şi ploua. Mă gândeam cu groază la mănuşile mele găurite şi la adiaşii mei care se udă mai degrabă ca o măicuţă lângă un stripper. L-am întrebat pe Valter dacă nu are ceva aţă să cos mănuşile. Are, dar mai are şi altceva: o idee mai bună! Aşa că mi-a dat o pereche de mănuşi de piele, cu care se dădea el pe snowmobil. Mi-a văzut şi încălţările, a zis “no good” şi a râs de ele, apoi m-a pus să-mi bag picioarele într-o păreche de cizme arctice. Ca turnate îmi veneau, erau fix măsura mea (41; picior mic, facem şi noi ce putem…). Astea nu mai erau gratis, erau 100 de euro, dar i-am dat bucuros că am încălţări calde.

Am mai stat de vorbă şi l-am întrebat despre problemele lui. Eh, uneori, iarna, când ninge abundent, drumul se închide chiar şi o săptămână. Păi şi mâncare? “No problemos” (era vorba lui preferată, cred că a zis-o de o mie de ori), are o ditamai lada frigorifică şi o cămară plină ca pentru un atac nuclear. Şi dacă are cartofi şi tutun, poate să se ducă frumuşel să dea un ochi în gheaţă şi e masa gratis.

Îmi arată o poză cu un peşte gigantic, cât el de mare (îmi dau seama pentu că stă lângă peşte, care e aninat într-o macara). Îmi zice că e just for show, că el nu mănâncă aşa ceva. Peştele ăla oceanic are 30 de ani. (aoleu, mă gândesc, păi e de-o seamă cu mine!). Şi-i daţi drumul la loc? Nu, îl vând la francezi. Râde şi zice că doar ăia mănâncă toate porcăriile de peşte. (să ne vadă pe noi, hmmmm…)

Şi apropo de peşte, norvegienii au boală pe nemţi. În afară de faptul că au căsăpit totul în urma lor când s-au retras din Norvegia pe vremea ăluia slab ca Stan şi cu mustaţă de Bran, vin o grămadă de turişti în rulote asezonate cu lăzi frigorifice, pescuiesc ca sparţii, le umplu şi pleacă înapoi în ţară, unde… vând peştele şi scot o grămadă de bani, fără a da un eurocent statului norvegian. Ia te uită ce face neamţul pe care noi îl tot lăudăm prin ţară! Fură şi el ca tot omul, de unde se vede că hoţia n-are ţară! Să nu mai aud expresia “neamţul e neamţ”, mult mai corect e “neamţul e şi el român”.

Alte probleme? Mafia rusească (heh…) care le vinde droguri. Se găsesc peste tot, în oraşele ceva mai mari. A, şi cerşetorii din ţările est europene (a fost delicat şi nu a zis “ţiganii români”). În rest, e pace şi linişte, cel puţin în Skarsvag. Stă cu uşa deschisă la casă de când e aici şi cu cheile lăsate în contact. Îi explic cum e situaţia în Bucureşti la capitolul ăsta şi-mi zice că la fel e şi în Oslo. În oraşele mari pur şi simplu nu poţi avea încredere…

Norii de afară sunt atât de joşi încât îmi intră în creier şi mă adorm. Mă duc să fac pipi, afară de geamul mare de la WC un ren cornos se holbează la mine.

Somn de voie, spălat de rufe, chestii administrative, încărcat de baterii, duş, saună, presărate de conversaţii cu Valter. O ofertă de lucru: să lucrez în fabrica de peşte din localitate. Trebuie să spintec peşti (câh!), să îi sortez pe mărimi, chestii simple. Se plăteşte la cantitatea prelucrată de peşte, dar salariul nu scade sub 4000 de euro pe lună. Valter îmi închiriază casa alăturată cu 400 de euro pe lună. Mâncarea, pe lună, e în jur de 1000 de euro. Să spunem că la sfârşitul lunii economisesc 1000 de euro… Îi spun că o să mă gândesc…

Mâine plec, însă, am tot ce-mi trebuie acum. Dar de gândit tot mă gândesc. Ce-o fi mai bine? Să puţi a peşte sau să-ţi pută fundul sub tine pe scaunul de birou? Să afli de la ştiri că feriboturile vor trece pe gaz, renunţând la benzina scumpă şi poluantă sau să afli dacă s-a schimbat tonalitatea râgâielii Preşedintelui sau cât de bine ară ogorul de puli Alina Plugaru?

Trebuie să plec, însă… Drumul mă cheamă, sunt încă multe lucruri de trăit acolo, multe vârfuri de pompă de băgat în gaura rezervorului, multe curbe pe care dansezi cu 90 la oră şi mult aer de munte cu miros de alge de respirat. Sunt parapeţi uneori, alteori nu, sunt căderi de pietre, drumuri în lucru şi scandinave care tocmai au făcut baie în fjord, învelite doar într-un prosop roz… Sunt tunele tăiate măiestru în munte, sunt gheţari alb-albaştri în zare şi-s ape neruşinate, care-ţi arată fundul…

Următoarele zile am dormit în cort, pe marginea drumului, în parcări cu WC, pe drumege laterale. M-am spălat cu şerveţele umede şi am mâncat supe şi conserve. Cu toate astea, niciun muc mai moale nu-mi tulbură nasul, darămite vreo boală. Când obosesc, mă odihnesc. Când mi-e foame, mănânc. Când mi-e sete, beau.

Sunt liber.

Inca.

A

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“When the road is long
And nowhere’s up ahead
Just the place I want to be
Is where I am instead

Shelter from the storm
Where is warm inside

Pe platforma de la Nordkapp am dat peste doi români emigrati in Germania, care călătoreau prin Scandinavia care mi-au recomandat cu căldură să văd insulele Lofoten. Şi pentru că în excursia asta am decis să merg după recomandări, nu după un plan, iată-mă pe drum, să văd Lofotenele!

Pe drum, m-am oprit la un muzeu, în Alta, unde am văzut că oamenii de aici pescuiau şi păstoreau reni şi elci de acu 6000 de ani. În timpul liber, se relaxau şi gravau figurine în piatră. Iar eu, 6000 de ani mai târziu, în timpul meu liber, mă uitam la ele. Ce-o fi cu picturile astea rupestre? Sunt in Altamira, in Muntii Altai şi aici, în Alta. Au ceva cu numele ăsta…

Am citit şi eu “Critica raţiunii pure” a lui Kant când eram mai necopt, dar nu s-a lipit de mine decât capitolul în care descria diferenţa dintre sublim şi frumos. Frumosul e liniştitor şi contemplativ, dar sublimul te zdrobeşte, te storceşte, e impunător şi nu mai există nimic după el. Frumosul îţi deschide gura cu exclamaţii, sublimul ţi-o închide. Frumosul trebuie cântat, dar sublimul există pur si simplu în sine.

Ei bine, drumul spre Lofoten este sublim.

La capatul drumului, se află localitatea cu nume de început de alfabet: A. A c-un cerc de sfinţenie deasupra literei. Este o aşezare pescărească, încă în funcţiune (am urmărit cu nesaţ şi cu o oarecare stinghereală cum trei muncitori tăiau peşte, întrebându-mă, întrebându-mă, întrebându-mă…), însă bine asortată turistic.

Lângă mine parchează un motociclist mare cât Meat Loaf, pe un puci de 350 cmc, un Suzuki DR. Aflu că-l cheamă Knut, intrăm în vorbă ca doi prieteni vechi şi merem să bem o cafea. Îmi spune: acum un an i-am zis prietenei mele că o să vin să beau o cafea aici. Şi iată-mă-s. Îi spun: acum 3 luni m-am decis să plec în lume cu motocicleta. Şi iată-mă-s.

Cu prietena lui e împreună de 12 ani şi are şi doi copii. Păi şi nu v-aţi căsătorit? Nea, de oricâte ori se aduce vorba de asta zic că o vor face “mâine”. Şi tot aşa de 12 ani. E prea multă bătaie de cap pentru o hârtie.

Astea-s şi gândurile mele, îi zic. La nuntă nu trebuie să fie decât doi oameni: tu şi ea. La sfârşitul unei nunţi eşti prea obosit să mai faci ceva. Prea multe rude, prea mulţi prieteni, prea mulţi, prea mult tot. E vinul bun? E bună sarmaua? Oare se aprind artificiile din tort? Păi şi rostul unei nunţi nu e să fii cu cocoana în noaptea nunţii? Atât şi nimic mai mult.

Îi zic că dacă o să fac vreodata vreo nuntă, îl pun pe cel mai bun prieten să se ocupe de tot, iar eu nu o să fac nimic. Râde şi cade pe gânduri: da, e o idee bună. Dar se va gândi la asta “mâine”.

(De altfel, cum ştiam şi aveam să aflu şi mai încolo, instituţia familială clasică aşa cum o ştim noi e destul de demodată aici în Scandinavia progresistă. Oamenii stau împreună şi se iubesc. Cumva, în ochii lor şi ai lui Dumnezeu, asta e suficient. Iar când nu se mai iubesc, se despart cu loc de bună ziua).

Pentru că văd un cort pe motorul lui Knut, îl intreb unde campează. Acum nu campează, se duce la casa de vacanţă a fratelui său, undeva la vreo 80 de km de aici. Îl întreb dacă pot pune cortul lângă casă. Sigur, dar trebuie să verifice cu frati-su. Îl sună, omul îşi dă acordul (“dar doar campat, nu altceva!”) şi pornesc cu el.

Ajung la destinaţie şi dau peste o casă veche de peste 200 de ani, care a fost a moşierului care stăpânea prin partea locului. Rău loc şi-a ales: e într-un fiord îngust, unde suflă vântul ca în tunelul aerodinamic unde se testează supersonice! Pe cer nori groşi, pe pâmânt un frig gros. Mă duc în spatele unui hambar, unde bate vântul ceva mai puţin. Knut vine la mine şi zice: “Putem face asta în două feluri: fie te las să campezi unde pofteşti, fie am încredere în tine şi te las în casă. Dar să nu-i spui fratelui meu!” Dacă aş avea o coadă, aş da din ea.

Înăuntru e frig, e totuşi o casă nelocuită, dar câteva lumini discrete în interiorul mobilat cu gust îmi crează impresia de căldură. Iar când Knut dă drumul la calorifere, impresia se schimbă în realitate. Iar când încep să vorbesc cu el, se schimbă în certitudine.

În Norvegia, aproape totul se face cu curent electric. Căldura în casă, gătitul, apa caldă. O casă are nevoie doar de apă rece, curent electric şi o fosă septică. Curentul electric e foarte ieftin aici şi aflu că au centrale pe mare, care convertesc energia valurilor în curent electric. Totul foarte ecologic şi “verde”. Deşi Norvegia are tone de gaz, nu-l văd folosit pe nicăieri, cu excepţia buteliilor de camping şi al utilizării lui ca combustibil pentru motoare.

La televizor e un concurs de triatlon. Knut îmi semnalează că Norvegia are un campion mondial. Românul care a cântat cu Paula Seling la Eurovision? Stă în Norvegia. Aaaa, îmi place Madrugada? Sunt din Norvegia. Nu mai ţin minte ce invenţie care a schimbat lumea? Norvegian! E mândru că ţara lui e printre cele mai bogate din lume, că are gaze, petrol, că e foarte curată şi foarte frumoasă şi că are cea mai importantă resursă din lume: oamenii. Suedia si Danemarca îi invidiază. De finlandezi, ce să mai zici: nişte sărăntoci!

Ascultându-l cum vorbeşte despre ţara lui, mă simt ca un părinte care are un copil urât şi prost. Sigur, îl iubesc, că e copilul meu, dar nu o să mă laud niciodată cu el, că nu am cu ce. (În paranteză fie spus, nu că ar trebui să facem copii ca să ne lăudăm cu ei; dar ar fi drăguţ să fie deştepţi şi frumoşi, nu?).

Îi dau nişte muzică de la mine, îi place la nebunie. Sora lui e cea mai tare cântăreaţă de Jazz din Norvegia. Tatăl lui, un pictor inginer care cântă la acordeon. A crescut într-o casă cu muzică şi găsesc extraordinar că-i plac şi cântecelele de la mine. Îmi zice să mă duc să o văd, la Oslo, unde are un magazin numai cu jazz, fix în buricul târgului. Îmi dă şi telefonul ei, dar să nu-l dau la nimeni, că e secret.

Pe geam, afară, vântul vâjâie şi ceţurile pilesc vârfurile caselor. În casa fostului moşier, Bodil Niska cântă la saxofon. Knut îmi spune că se bucură că a avut încredere în mine, eu îi spun că, totuşi, nu e bine, că nu ştii peste cine dai. Eh, zice el, ce-am fi dacă n-am avea încredere în oameni? (Prevăzători, zic eu, dar doar în gând.)

A lucrat pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. E frumos, îi zic, tare mi-ar plăcea să văd una. Frumos, dar periculos. Într-o zi, a pierdut elicopterul care-l ducea pe platformă. A doua zi a aflat că elicopterul ăla s-a prăbuşit şi toţi ocupanţii lui au murit. Dar, “so is life” (e vorba lui preferată). Acum îngrijeşte de bătrânii dintr-un azil. Îmi zice cu amărăciune: “ştii, puşcăriaşii de la noi ar trebui să schimbe locul cu bătrânii. Au trei mese pe zi, televizor în cameră, căldură, ieşiri regulate în curte, duşuri.” “Şi bătrânii nu au?” “Două mese pe zi, câteodată una, duş de două ori pe săptămână, rareori sunt scoşi afară… E inuman.” Mi se pare incredibil ce aud, dar Knut ştie mai bine, doar lucrează cu ei.

La televizor rulează o ştire cu motociclişti. Trei, Doamne, şi toţi trei au murit, azi, pe drumurile supersigure ale Norvegiei. Cum naiba? Depăşiri riscante, urmate de lipiri de parbriz, viteză prea mare în curbe, urmate de un zbor peste parapeţi, chestii d-astea. Sfat: safety first. Să merg încet, că e bine şi pentru mine şi pentru buzunare. Cu Politi nu e de şagă: nu-i vezi, dar dacă te văd ei pe tine, simţi sfredelul în portofel. Iar dacă depăşeşti cu 50 la oră viteza legală, simţi meatul uretral al vreunui deţinut norvegian căutând partea din interior a anusului.

A doua zi, după ce am uns lanţul şi am verificat nivelul de ulei, am pornit împreună spre ţintele noastre. El, Tromso. Eu, Trondheim. E inutil să spun că tot timpul mi-a făcut cinste cu mâncare şi băutură. Iar la plecare, mi-a făcut cadou un sac marinăresc, d-ăla superizolat la apă…

Mi-a mai spus şi de ce marinarii aveau cercel de aur în urechi, lucru pe care nu-l stiam. Nu pentru că era cool sau pentru că vroiau să identifice care-i gay sau nu, în funcţie de ce ureche foloseau. Nu, erau banii lor de înmormântare, dacă vroiau un mormânt pe pământ şi nu pe fundul apei. Un cercel, un coşciug şi-o peatră la cap. Şi când mă gândesc că eu mai degrabă vreau să mă odihnesc pe fundul mării decât într-o criptă de beton… Hotărât lucru, nu o să-mi bag cercel de aur în ureche!

(Cresc înăuntrul meu o perlă şi fiecare prieten pe care-l întâlnesc pe drum îmi adaugă un strat. Numai că e o perlă ciudată, ultimul strat nu acoperă ce e dedesubt şi se văd toate, hăt până la bucureşteanul din Galaţi care mi-a reparat cutia dreaptă…)

Îl însoţesc pe Knut 100 de kilometri afară din traseul meu normal (uitasem că eu merg în altă parte), dar nu regret niciun kilometru. Ne despărţim, că aşa-s drumurile, apropie şi despart oamenii.

And so is life.