Caderea

După superbul canion Tara, care mi s-a recomandat aici pe blog (mulţumesc!) şi pe care-l recomand şi eu la rândul meu mai departe, că lucrurile bune nu merită tăinuite, simt nevoia să trag pe dreapta. Văd un semn de “Camp”, mă pogor lângă râu… Acolo, o mică caşcarabetă de lemn, organizată ca un băruleţ. Întreb cât costă campingul, e 10 euro. Locul de campat e cam… în câmp. Nu au duşuri, doar nişte WC-uri stil “în curte”. Nu mulţumesc, prefer să mai merg 10 minute şi să campez gratis, în aproximativ aceleaşi condiţii.

Însă 10 minute mai încolo, un motel… de vânzare. Interesant, dar nu prea mai am cine ştie ce bani. Şi nu am nevoie decât de o cameră, o noapte. Cât costă? 10 euro. Adică fix cât cerea caşcarabetista de mai la vale pe un loc pe pământ chior. O cameristă urcă cu mine să-mi arate ce şi cum. Camera e mare, primitoare, cu două paturi mărişoare, dar miroase a ţigare. O iau. Când cobor, camerista începe să ţipe ceva pe limba lor, a viol. Văd celelalte trei femei care fac parte din personalul acestui conăcel că se hlizesc. Se hlizesc şi mai tare când mă văd că râd şi că fac semnul de “nu, nu îi fac nimica, ho!” Cu mine în motel mai sunt câţiva camionagii care cară mixtură asfaltică. Pare-se că au aflat cum mă cheamă, pentru că de fiecare dată când urc în cameră cu o parte din bagaje mă strigă în fel şi chip: Alfonso! Fernando! Eduardo! Deasupra capului îmi apare o bulă cu textul “@#$*!”

După ce fac un duş, mă arunc în pat pentru 30 de minute de cea mai pură, curată, minunată letargie din lume. Apoi mă scobor, mănânc o friptură, beau o bere locală etc. Mici delicii personale, dar atât de greu de povestit, pentru că sunt neînsemnate pentru oricine în afară de povestitor…

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

A doua zi mă trezesc însorit de vremea de afară. Sunt sănătos, sunt odihnit, sunt hrănit şi adăpat, sunt curat, afară vremea e superbă, pe geam intră aer curat… E una din dimineţile alea în care totul e bine şi uiţi pentru o clipă scurtă că pe lume există (mult!) rău. E una din zilele alea când prin vene pulsează viaţa, când îţi vine să miroşi flori şi să fredonezi cântecele vesele. Ceea ce şi fac, de altfel. Şi pe lângă viaţă, prin vene îmi pulsează şi un dor nebun de casă…

Mâine o să fiu acasă, fie ce-o fi. O să merg toată noaptea, o să dorm în şa, o să beau cafele şi porcăria aia de Red Bull, o să mă stropesc cu apă rece pe ochi în benzinării, dar o să fiu acasă. În nări simt mirosul de ciorbă caldă (ah, ce dor îmi e de-o ciorbă ca la mama sau mamaia acasă!). Mie dor de patul meu înţesat de acarieni, de pisica care mă omoară cu zile (că-s alergic la dânsa), de lovitul delicat al uşii de tocul de la dormitor, atunci când se închide încet, de aparatele mele foto vechi, de toate amintirile care zac la capul patului meu şi, în primul şi în primul rând, de toţi oamenii pe care i-am lăsat acasă! Încă puţin…

Ung lanţul, pun bagajele, îi dau bice. Pe măsură ce mă apropii de Serbia, drumurile se strică din ce în ce mai mult. Zbor prin cele două puncte de frontieră, cel muntenegrean şi cel sârb. Deja sunt hârşâit, nu-mi mai bate inima când trec o graniţă, scot documentele şi casca de pe cap mecanic. E a nuştiucâta urare de drum bun a unui grănicer. Mulţumesc, văd prea bine că o să am nevoie…

În Serbia, ca în România. Case asemănătoare, cu orătănii în ogradă, cu căpiţe de fân, cu maşini care te depăşesc maniacal sau depăşesc în faţa ta pe contrasens. Într-un sat, unul virează brusc la stânga şi-mi taie calea. Frânez şi parcă simt adierea de tablă în faţa cauciucului meu de pe faţă. Am încetinit la fix, a trecut la câţiva centimetri de mine, noroc că mergeam încet… Inima mai-mai să-mi sară din piept, noroc că am ceva oase şi carne în jurul ei. Mă concentrez pe lucrurile bune: mirosul de lemn ars, de bălegar de “ţară”… Da, miroase la fel ca în România, cu ceva în plus: mirosul de eşapament. Serbia e un imens cimitir de maşini zombie, care încă mai umblă, deşi ar trebui să fie moarte de mult. Opel Ascona, Volkswagen-uri de pe vremea lu’ tataia, ca să nu mai vorbesc de mândria naţională: pătrăţosul Yugo. Era un banc despre Trabant, cum c-ar fi limuzină de 8 metri. Un metru maşina şi şapte metri fumul. Ei bine, e plin de limuzine aici. Şi toate merg vârtos şi te depăşesc. Ăl cu maşina mai naşpa, ăla mere cel mai viteaz.

Şi mai e ceva. Trag cu coada ochiului în maşini şi văd tot felul de femei frumoase în dreapta (sau la volan!), indiferent de starea maşinii. Uite, domnule, aici femeile se uită şi la altceva decât la ce maşină ai. Bine, bine, dar la ce? E o întrebare la care nu am găsit un răspuns 🙂

Un lucru e cert. Un masaj mai viguros ca cel făcut de drumurile sârbeşti nici în Ucraina n-am păţit. Acolo ştii că-s gropi mari şi mergi încet şi cu băgare de seamă, să le ocoleşti. Aici, drumul e prin de dâmburi, denivelări şi gropiţe, ca un disc de vinil văzut la microscop. Nu ai pe unde ocoli. Şi uite-aşa îmi clănţănesc dinţii în gură şi tremur, deşi afară-i cald de transpir… Sunt şi porţiuni bune de drum şi se lucrează din greu, dar nu peste tot…

Ei şi prin Kralyevo începe o bătaie la motor. Se auzea cam din faţă, cred eu, aşa că dau vina pe scutul de vânt al motocicletei, care e cam relaxat, săracu. Trag de el, bate farul de el, de la asta o fi? Nu, totuşi se aude altfel. Să fie frâna faţă? O verific, de destul de tocită şi discul stă strâmb, de la căzătura de la Galaţi încoace. Poate se freacă de etrier. Îndrept puţin furcile, frâna nu se mai freacă aşa de tare, dar bătaia continuă. E aşa de tare, că o simt în ghidon. Nori negri se adună, şi pe cer, şi în mintea mea…

După Krusevac, iadul se dezlănţuie. Bătăile se intensifică. Într-a-ntâia bate tare, într-a doua scrăşneşte, într-a treia scrâşneşte şi mai tare, într-a patra se aude sunet de frecare-polizare. Într-a cincea e ok. Ce noroc, gândesc, fix 70 şi fix viteza de croazieră de noapte. Gonesc cu 70 peste câmpuri şi câmpii, dealuri şi munţişori. Dar, ce blestemăţie, trebuie să mă opresc din 10 în 10 kilometri. Ăştia de la Drumuri şi Poduri lucrează la drumuri şi la poduri. Se circulă pe un singur sens şi sunt semafoare. Şi mereu le prind pe roşu. Şi mereu trebuie să bag într-a-ntâia şi să trec prin toată orchestra de scrâşnituri, păcănituri şi polizături… În sate, merg cu 50, în viteza a 5-a, doar din ambreiaj…

Între Paracin şi Zajecar, trec de un semafor şi fix pe pod, mă lasă de tot. Nu mai cupla deloc cutia de viteze şi nici măcar nu mai reuşesc să schimb vitezele. O turez şi se turează în gol. Se aude zgomot de piese căzute în cutie, sau aşa mi se pare… Noaptea neagră de afară se duplică repede şi în capul meu, aşa cum oglindeşte natura starea poetului eminescian… Împing leşul mai lângă gard şi mă întind pe burtă, pe rezervorul motorului, a neputinţă…

Nu zac mult aşa, căci un suflet bun, de la geamul unei maşini mă întreabă “Pomoşc?” (“Ajutor?” – n.tr.) După “Ia liubliu tibia”, e primul cuvânt pe care l-am învăţat în rusă. Zic un “Da!” ca un strigăt, zic “Motor kaput” (e un fel de esperanto, toată lumea ştie de “kaput”…) Oamenii se trag mai în faţă, pun avariile şi vin să mă ajute.

În maşină sunt doi sârbi, unul mai în vârstă şi unul tinerel de-a binelea. Aflu că-s tată şi fiu, că-s din satul următor şi că e un service de maşini la ei în sat, convenabil plasat lângă un motel. E un motel chiar acolo unde am capotat, dar le zic că poate am o şansă la service. Din Muntenegru, ţară care e o imensă reclamă la “Auto şlep”, ştiu cum se zice la “tractări”. Îi rog să mă “şlep”-uiască până la service. Nu e legal să tractezi un motor, omul îşi riscă permisul pentru mine. Nu am cablu de tractare, dar din fericire au ei. Băiatul ştie engleză binişor şi e traducătorul meu din seara asta… Leagă cablul de crash-bar, şi pornesc cu motorul la deal. Din vârful dealului, mă dezleagă şi, după metoda brevetată în Alpi, mă dau la vale. Nu prind avânt, pentru că roata faţă merge înfrânat… Cu chiu, cu vai, mai mult dând din picioare, ajung la motelul respectiv. Băiatul stă cu mine să rezerv camera şi îmi traduce tot ce zice sârbul de la motel. Mă ajută să urc şi miile de paporniţe în cameră. Apoi dăm fuga-fuguţa la service, care tocmai se închidea. E un fel de ACR la ei, un serviciu de asistenţă rutieră care e de stat şi care e monopol. Nu există alţii. Le pare rău, dar nu mă pot ajuta, nu se pricep la motoare şi nici nu au piese. Deci sunt blocat.

Pentru că la motel nu au POS (Point of Sale, aparat prin care poti face plăţi cu cardul – n.a.), trebuie să mă duc în oraş, să scot bani de la bancomat. George, băiatul tânăr care ştie engleză, îmi explică că e un biet sat de 4000 de suflete, făcut oraş, dar asta doar pentru că are un spital (ce bine!, gândesc eu. Ce bine că n-am nevoie, adică…) şi o secţie de Poliţie. Are boală pe poliţai, au mentalitate de miliţieni. Îmi spune şi un banc cu poliţişti. “Ce sunet face un poliţai când cade în apă? Glup!” (“glup” înseamnă “prost” în limba sârbă). Îi spun şi eu la schimb, bancul cu poliţistul şi banana. Uite, nene, îmi arde de glume şi pielea vacii e pe gard, în ogradă…

După ce scoatem bani, îmi explică cum să o iau spre Zajecar pe drumul vechi. Trecem pe lângă o bază militară sârbească abandonată, bombardată de americani nu demult… George îmi spune că războiul a fost nedrept pentru sârbi, iar eu îi spun că toate războaiele sunt nedrepte. “Da, dar ăsta în mod special a fost nedrept…” Îmi spune că mulţi sârbi sunt profund anti-americani. Înţeleg şi de ce… Pro-ruşi? Aici apar nuanţe, unii da, alţii nu. Mulţi regretă Iugoslavia de altă dată şi pe Tito, aşa cum şi mulţi dintre români îl regretă pe Preapeltic, pe Odiosul, pe Împuşcatul, pe Sinistrul, Preşedintele Republicii Socialiste România şi Comandantul Suprem al Forţelor Armate. Alţii sunt suficient de destupaţi ca să înţeleagă că de la ruşi, ca putere politică, nu vine nimic bun.

Mă duce la motel, plătesc şi îşi ia la revedere de la mine. Îmi spune că atunci când mai vin în Serbia, în drum spre măreţul Occident, să trec prin Boljovac să beau o bere cu el. O stea micuţă străluceşte în întunericul din cap: uite, am un prieten şi aici…

În cameră, mă echipez de somn, mă strecor în pat, mă foiesc cu îngrijorare o oră, poate două, apoi las un burete somnoros să şteargă toate grijile de peste zi…

  1. caderea e de fapt oprirea…sa fii tu sanatos ca-n rest poti pune si asta in palmarestul experientelor de calatorie.
    ca proprietar de CB sunt tare curios de ce s-a imbolnavit melcu tau…nu de alta dar citindu-te imi dai sperante cu ganduri nebunesti 🙂

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>