Creţuri pământeşti

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.


I felt so good like anything was possible
I hit cruise control and rubbed my eyes
The last three days the rain was unstoppable
It was always cold, no sunshine

Yeah running down a dream
That never would come to me
Working on a mystery
Going wherever it leads
Running down a dream

I rolled on as the sky grew dark
I put the pedal down to make some time
There’s something good waiting down this road
I’m picking up whatever is mine

Am ajuns in Lucerna seara târziu, obosit mort, aşa că am decis să nu vizitez oraşul. Odată ce am pus capul pe perna gonflabilă, nu am mai fost suficient de treaz să regret decizia luată. Nici măcar zgâlţâiturile cortului sau ploaia furibundă care s-a pornit nu m-au clintit din drumul somnului…

A doua zi am vizitat oraşul, după ce mi-am îndeplinit cele administrative. Un singur cuvânt despre Lucerna: cochet. Sviţerii au luat tot ce-au putut mai bun de la cele trei culturi confluente: meticulozitatea germană, bunul gust franţuz şi luxul italienesc. Oamenii arătau şi miroseau ca purtând hainele proaspăt cumparate după un duş proaspăt. Navighez pe cărări olfactive fine către muzeul lor de artă, care este şi sală de concerte. Tânjesc după un sunet proaspăt şi real de instrument, care nu trece prin o mie de circuite electronice fără suflet. În jurul meu, domni îmbrăcaţi la costume impecabile, cu pantofi în care se oglindeşte un viitor fără griji şi doamne elegante, tinere şi frumoase sau care au îmbătrânit frumos, cu şiraguri aristocratice de perle la gât. Iar eu, în pantalonii mei ponosiţi, luaţi de la magazinul Titan, resimt o uşoară barieră. Apoi resimt o barieră grea: intrarea la concert e peste 100 de euro.

Nu-mi rămâne decât să vizitez muzeul de artă. Acolo, o artistă care l-a cunoscut pe Brâncuşi. Dai de români peste tot! Cel mai mult m-a impresionat o instalaţie video despre răpirea, violarea şi uciderea femeilor pakistaneze de către armata indiană şi despre răpirea, violarea şi uciderea femeilor indiene de către armata pakistaneză. Mă gândesc: uite, domnule, un tablou frumos – şi erau destule! – nu m-ar cutremura atât! Din cauza unor oameni ca mine vedem la ştiri ce vedem.

Mă rătăcesc pe străzile Lucernei, pentru că vreau. Noaptea e frumoasă, preţurile prohibitive, iar mersul pe jos (pe lângă faptul că face piciorul frumos) e gratis! Mă adăp dintr-o fântână publlică şi arunc câteva monede purtătoare de dorinţe, singurele din fântână, apoi mă îndrept spre culcuş şi mă culcuşesc.

A doua zi plec din Lucerna, dar oraşul nu mă lasă, şi pace! Fără hartă, fără nimic, mă rătăcesc. Am idee către ce oraş trebuie să mă îndrept (Altdorf) şi ştiu direcţia. Şi am o busolă. Două ore mai târziu, intru din nou în Lucerna, blestemând. Au fost cu noroc blestemele, căci am reuşit să mă pun pe o direcţie.

Merg pe un drum frumos virajat, lăsând Lucerna în praful trecutului. Într-o curbă strânsă, urcând o rampă abruptă, maneta ambreiajului are un atac de impotenţă şi mi se înmoaie în mână… Motorul tuşeşte cu zgomot, face doi paşi smuciţi în faţă şi se opreşte. Drace! Sunt fix după o curbă la dreapta, pe un drum îngust. Sunt o raţă stătătoare pentru maşinile care vin din faţă.

Din fericire pentru mine, norocul meu nu m-a părăsit. Motorul a murit fix la un metru de intrarea unui atelier! Lângă mine se înfiripează doi mecanici, care mă ajută să târăsc mortul spre o platformă, ei bine, plată! Singur n-aş fi reuşit să car hoitul la deal, dar uite că… Başca că acum mă aflu în afara traseului maşinilor şi în afara oricărui pericol.

O nenorocire (şi o norocire!) nu vine niciodată singură. Din cer începe să toarne o ploaie rece. Din nefericire, nu mă pot băga în atelier, ci doar în faţa lui, pentru că trebuie să plece. Dar, din fericire, îmi cară motorul sub un fel de streaşină de juma de metru. Din nefericire, habar nu am cum să schimb un cablu de ambreiaj. Din fericire, am văzut odată cum se face. Din nefericire, nu-mi amintesc cum au determinat lungimea corectă. Din fericire, am cablul vechi la mine. Din nefericire, patentul meu nu taie cablul de oţel. Din fericire, sunt lângă un atelier care are toate sculele din lume, incluzând aici o foarfecă de tablă sau cabluri. Din nefericire, oamenii pleacă, lăsându-mă lipit de perete. Din fericire, ambreiajul cu cablul său cu tot merge acum. Din nefericire, mi-e frig şi sunt ud. Din fericire, apare mecanicul din schimbul doi, într-o salopetă soioasă, dar cu o ţigară de foi în colţul gurii. Şi uite-aşa am aflat că nevoia e cel mai bun profesor! Dupa schimbatul bujiilor, adaug în panoplie încă o operaţiune pe care ştiu s-o fac la motocicletă!

Mecanicul seamănă la faţă şi la barbă cu Andrieş. Mă cheamă înăuntru, în atelier. Acolo e cald şi bine, iar eu sunt de-a dreptul recunoscător. Mă întreabă unde mă îndrept. Vorbeşte germana, dar au un dialect mai ciudat, că abia înţeleg ce zice. Dar înţeleg că drumul pe care am luat-o se termină în vârf de munte şi nu duce în Altdorf. Aduce o hartă din maşină, aflu că-s în Beckenried şi îmi arată pe unde trebuie să merg. Hait! E autostradă, iar eu nu am plătit vigneta de Elveţia. Cu toate astea, e doar un tunel uriaş, nu te opreşte Poliţia în tunel. Sper. La plecare, îmi face cadou harta, iar eu, la schimb, nu am decât un “Danke schon!” din toată inima.

Ploaia se opreşte, iar eu, cu forţe sporite mă îndrept spre campingul din Altdorf. Acolo am stat două nopţi. În ziua udă dintre ele, am dat un rotocol pe un drum spectaculos, marcat ca atare pe hartă. Am trecut prin Klausenpass, Schwanden, Glarus. M-a plouat, dar singurul lucru rău a fost că mi-au îngheţat mâinile. În Nafels, pe o ploaie de gheaţă, un McDonalds mi s-a părut Palatul de Cleştar. Dar fericirea a durat o clipă scurtă, ca toate fericirile. Curând, dinţii mărunţeau fin aerul şi saliva dintre ei. Singurul lucru pe care-l puteam face era să merg mai departe şi să cânt.

Unde eşti tu, zelt-ule?
Unde esti tu, zelt-ule?
Ia, în camping, domnule!
Ia, în camping, domnule!

Şi ce faci tu, zelt-ule?
Şi ce faci tu, zelt-ule?
Ia, mă plouă, domnule!
Ca pe tine, domnule!

Un’ mă duci tu, melcule?
Un’ mă duci tu, melcule?
Fix în camping, domnule!
Fix în camping, domnule!

Şi tot aşa, de o mie de ori.

În camping, după un duş fierbinte care a ţinut fix 3 minute după care s-a întrerupt brusc, lăsând loc unei ape mai reci ca o puţă de urs polar, m-am întreţinut amical cu o familie de englezi din Norfolk. Pentru că nu mai auzisem grai omenesc, pe care să-l şi înţeleg, cumva, asta mi s-a părut o binecuvântare. Aşa că am mers bucuros la un restaurant cu dânşii, unde am cheltuit 20 de euro pe o pizza şi o bere. Dar am aflat că pretutindeni oamenii nu sunt mulţumiţi de cei de la putere, că în Anglia, acum 500 de ani, când se năştea democraţia, era la fel ca în România acum (cumva, asta m-a deprimat, nu-mi explic de ce) şi că în Norfolk poţi avea într-o singură zi toate anotimpurile. Le-am spus că am fost în Rusia şi m-au întrebat ce cred de Putin, e un criminal, nu? Le-am replicat că nu e mai criminal decât au fost englezii în istorie şi au fost nevoiţi să-mi dea dreptate. Nu mi-au purtat pică, totuşi, pentru că m-au invitat să-i vizitez şi mi-au promis că îmi trimit un fular cu echipa lor favorită de fotbal, ceva cu “Canaries”. A doua zi de dimineaţă am luat micul dejun cu ei. Era şi ziua mamei şi soţiei, iar cadourile curgeau. Nu aveam nimic frumos la mine, aşa că am fugit repede afară şi am cules trei păpădii… Doamna a zis că-s cele mai frumoase flori pe care le-a primit în viaţă, dar nu ştiu dacă e recunoştinţă sau umor englezesc.

Lângă cortul meu, altă familie de englezi. Şi tot din Norfolk. De data asta, şi eu aveam ceva în comun cu ei. Li s-a rupt cablul de ambreiaj într-un tunel uriaş, dintre Italia şi Elveţia. Au sunat la SOS şi a venit repejor o maşină şi i-a tractat de acolo. Normal, pentru 400 de euro, cât i-a costat doar tractarea până la camping… Erau cam tufliţi, avuseseră ghinion toată excursia. M-au chemat să mănânc cu ei şi le-am spus, cu sinceritate, că mâncarea e mai bună când o mănânci cu cineva! Apoi le-am promis că o să le împrumut un pic din norocul meu, iar ei mi-au dat la schimb o monedă de juma de pound, ca amintire. Era ora 2 după masă, era timpul să plec.

Din Altdorf, am ales un drum spectaculos şi am plecat. Am trecut prin Sustenpass (2224 m), Grimselpass (2165 m), Furkapass (2429), Oberalpass (2044 m). Sus, în creastă, era un vânt vântos şi ningea fin şi rafinat, elveţian, deh. Distracţia mea preferată: motociclism silenţios. Adică de sus, din vârf, până jos, la plat, am mers fără motor, la punctul mort, cu contactul tăiat, amintindu-mi de fapt că motocicleta e… o cicletă cu motor şi nimic mai mult. Dacă ai energie potenţială, ai şi energie cinetică. Este extrem de amuzant să te uiţi pe vitezometru, acul să fie la 80, iar apoi pe turometru şi acul să fie la 0. Punctul maxim de distracţie: am depăşit o maşină doar cu energia dată de mersul la vale. Dezavantaje: te depăşesc toate motoarele, îţi uzezi frânele mai tare decât dacă ai merge cu frâna de motor şi e destul de dubios să mergi cu becurile stinse, nu te văd aia din faţă şi nu te văd ăia din spate când frânezi. De altfel, când eram însoţit, puneam contactul şi aprindeam becurile. Dar altminteri, e perfect sigur şi feţele celor pe lângă care treci cu motorul complet tăcut: de nepreţuit! Başca, economia de benzină, pentru că am aflat, cu dezamăgire, că melcul la deal consumă multicel, apropiindu-se de 6 litri la sută! Am mai aflat că după 2000 de metri nu prea mai e oxigen, iar boii trag mai greu (se bâlbăie motorul la 4000 de ture, ceea ce la câmpie e nepermis!). Am urcat în turaţie şi nu am avut probleme.

Şi uite-aşa, am ajuns în Chur, obosit şi eu, şi melcul. Am făcut poza de rigoare, pentru că nu de multe ori în viaţă treci prin Chur. Şi poţi răspunde fără sfială la întrebarea “Unde eşti mă?” “În Chur!” În Chur văd ceea ce pare a fi un camping: rulote multe, rufe puse la uscat, un generator de curent, oameni. Dar nu era niciun semn de camping, nicio recepţie, nici un steag la intrare, nimic. Intru, doi ţigani spilcuiţi vin la mine. “Camping?” “(neinteligibil) boss” Apare altul, şi mai bine îmbrăcat, cu tăieturi de ras proaspăt pe faţă. “Ja, ja, camping, zwanzich francs!”. Ţigănci frumoase mă privesc de la geamul rulotelor, cinci ţigănuşi mă înconjoară. Stai puţin! Am folosit de prea multe ori cuvântul “ţigani”! Pun cap la cap repede şi-mi dă rezultatul ăsta: sunt într-o tabără de ţigani, nu într-un camping!!! Fac cale întoarsă, ai dracu ţigani, vroiau 20 de franci ca să stau într-un loc care nici nu e camping! Dar pe măsură ce mă îndepărtez, creşte în mine o părere a dracu de rău: ce experienţă interesantă poate că am ratat! Şi aici, tot nomazi sunt, mă! Dar îs ţigani elveţieni şi se vede: rulote de lux, generatoare de curent, miros de parfum, curăţenie. Unde-s caii, unde-s corturile, unde-s focurile şi mirosul de fum cu cal? În Elveţia, ţiganii îs elveţieni, mă!

Mă duc în, pardon de expresie, pădurea curului, Churwalden, sperând să mă trag mai deoparte, nevăzut şi să campez. Sunt mai ţigan decât ţiganii pe care tocmai i-am întâlnit, gândesc. Văd o maşină de Polizei care patrulează, mi-e frică de amenzi. Se înserează, norii negri de pe cer accentuează senzaţia de întuneric, o să plouă… Un semn de camping, o decizie rapidă, mă amplasez fără arme, dar cu bagaje. Ca de obicei, după ce mă arunc în cort, o ploaie răbdătoare, care udă lent şi sigur, se lasă peste mine…

Dimineaţa, plec din Chur, după ce plătesc campingul (cu o seară înainte nu era nimeni la recepţie, aşa că am intrat pur şi simplu şi am pus cortul). Trec, succesiv prin Albulapass (2312 m), Paso de Bernina (2328), Paso d’Eira (2208 m), Paso di Foscanio (2291 m)
şi Paso dello Stelvio (2757 m), cel mai înalt loc prin care a trecut Melcul meu brav! Nu pot să descriu satisfacţia care mă încearcă, cuvintele sunt prea fade şi goale…

Pun tabăra în Chiusa/Klausen, bilingvul şi medievalul oraş italian atât de zgribulit de frig, încât casele se bagă una într-alta, nelăsând prea mult loc între ele, ca toate oraşele vechi de pe aici. În camping, dau de un australian, care de trei luni rătăceşte pe bătrânul continent, ca mine. GPS? Fuck that. Are o hartă, scrie cu carioca neagră pe rezervorul roşu oraşele prin care trece (şi eu la fel, dar pe hârtie). La sfârşitul zilei, şterge tot şi o ia de la capăt dimineaţa. Nu are o ţintă, la fel ca mine. Ia tot ce îi oferă viaţa. Cu ce se ocupă? E miner, frate! Miner! Şi sapă după minereu de fier, în nordul Australiei. Şi nu e greu? Nu, e banal, maşinăriile fac tot. El doar le întreţine şi le repară când se strică. Singurul lucru greu e că… e cald, acolo jos. 50, 60, uneori 70 de grade Celsius. Supravieţuieşte bând apă în continuu. Are un camelback (un fel de sac de cauciuc, purtat pe spate, cu un furtun care duce la gură) cu 10 litri de apă, care-i ajunge 4 ore. A cumpărat motocicleta, un Triumph de 1000cc, cu 900 de euro, de la alt australian care a făcut luni prin Evropa, d-aia are număr de Anglia. Are şi o misiune: când termină călătoria, are de recuperat o motocicletă BMW veche, al unui prieten englez, care a umblat 15 ani prin lume cu ea, şi care acum e dosită în subsolul sediului Curtii Europene pentru Patente. Înjură guvernul australian, pentru uşurinţa pentru care exportă minereul de fier în China, for a quick buck (pentru un ban uşor şi rapid – n.a.), când lumea se îndreaptă spre un viitor fără resurse. Dar China, deşteaptă, strânge, în loc să irosească! Îi amintesc şi de uşurinţa cu care România a azvârlit austriecilor petrolul şi gazele naturale sau a concesionat platforma continetală a Mării Negre, bogată (?) în gaze naturale. Prostia e universală: mare şi peste tot, ca Universul.

Din Chiusa-Klausen, mă îndrept spre Innsbruck, apoi spre Schwaz, pe drumul naţional. Vigneta e 4.5 euro, poate merită, dar mai mult merită o hartă de 9.5 Euro. O iau spre Mayrhofen, o staţiune de schi, surprinzător de plină de oameni, pe timp de vară. Sus, culmile sunt cărunte. Plouă continuu, plouă placid, dacă continuă… o să continui şi eu, ce să fac? O iau spre Gerlospass, dau de zăpadă. Aici e plină iarnă, temperatura e de 5 grade Celsius, iar pe motor, ce să mai zic? Mă îndrept spre Mittersill, pe un drum cu taxă. Doamna din cabina de plată vede că abia scot portofelul de tremurat şi se oferă să îmi facă un ceai. O refuz, politicos, trebuie să continui… Afară e, cum s-ar spune, nebulozitate accentuată.

Vânt? Frig? Ploaie? Zăpadă pe jos? Ceaţă? Toate la un loc? Nu-mi mai simt mâinile, curul mi s-a lipit de şa. Sunt una cu melcul, cum erau indienii cu caii lor. Spre Mittersill, din fericire, e cer senin şi mă îndrept spre el….

Ajung în Mittersill, văd un semn cu Slovenia. Mă opresc într-un adăpost de staţie de autobuz, îmi dau mănuşile jos din mână şi simt că e mai cald afară decât cu mănuşile! Desfăşor harta, decid să o iau spre Lienz, spre Slovenia. Fac la dreapta şi, deşi stau în şa, mi se taie picioarele. Cerul senin e în stânga, în faţă e un nor negru, între munţii care stau crăciţi în sus e un bloc gri şi rece. Fix spre el mă îndrept. Mai sunt 69 de km până la Lienz, îmi propun să-i fac, totuşi, fie ce-o fi. Apoi neapărat o să stau într-un pat moale, nu la cort. Ploaia mă biciuieşte în rafale, vântul mă răceşte şi mai rău. Mă bucur de fiecare tunelaş de 100 de metri. Nu ştiu cum să descriu senzaţia de frig mai bine decât atât: m-aş pişa pe mine doar ca să simt ceva cald.

Tremur pe ghidon, reduc din viteză, preventiv. Maşinile mă depăşesc, lăsând în urmă nori de apă, care mă izbesc, care-mi întunecă vizorul, care, care, care….

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“I left my home where the dead never rose
For the streets of gold i’ve yet to find
And at the end of the day all you can do is pray
Without hope well you might as well be blind, yeah be blind
Tomorrow comes a day too soon, tomorrow comes a day too soon”

Oberlienz! Deci Lienz nu e departe! Şi nu e. Următoarea localitate e Lienz. Gasthof-uri primitoare îşi întind braţele scumpe spre mine, dar rezist cântecului de sirenă. “I’ve come this far, I can go even further…”. Un semn de camping… şi simt căldura unui înger asupra mea. Mă înfund într-o pădure cu curbe şerpind în sus pe rampe de 12%. Motorul face un zgomot ciudat, de bătaie. Hai mă, nu mă lăsa acum! Ajung la recepţia campingului tocmai când omul se pregătea să tragă obloanele. E ieftin, e 8.5 Euro, iar netul costă 1.5 Euro. Nu trebuie să plătesc acum. Vorbesc în rafale, tremur ca în faza terminală de tetanie. În cort, scot totul de pe mine, pun totul pe mine, îmi prepar o supă luată din Finlanda combinată cu o supă luată din Rusia. Globalizare într-un vas de aluminiu!

Mi-e bine, mi-e cald, afară e un cer de sticlă, vegheat de o jumătate de Lună care râde la mine. “Noapte bună, Orlando, oriunde te-ai afla…”

  1. De ce n-ai stat sa te incalzesti intr-o pensiune? Hai nu fii hapsan, ca racesti ‘req…

  2. Radule, ca director financiar al lui Orl, mai bine sa hotaraste tu cand sa stea, unde sa stea si pe cati bani :)))).

  3. mai nene, imi vine sa te strang in brate pentru avetura asta a ta, pentu simplitatea ei, pentru modul nesimandicos in care povestesti…
    Bravo OMULE! Carare cat mai lunga!

  4. Ultima poza este incredibila.

  5. Hai , te rog, nu te opinti spre casa, ai putea face o escala la Nordkapp, Sankt Petesburg sau Tokyo. Mai sunt atatea de vazut in lumea aceasta si tu vrei in viitorul apropiat sa ne tai macaroana. Cu atat m-am ales in 2010, cu cateva istorisiri, ca drumuri nu stiu sa fi strans mai mult de 3000 de km. Vremuri de kkt.
    maxime !

  6. Multa bafta in continuare Orlando! Drum intins! Daca motor nu mi-am luat, macar te citesc pe tine cu povestile tale de drum lung si creatoare de vise. Ma uit in fiecare zi, cand vad ca nu e nimic nou, mai recitesc, daca mai postezi ceva, un zambet imi creste in coltul gurii si… citesc cu sete!

  7. La naiba, am dat de blogul asta cu 2 3 zile prea tarziu ! De la Stelvio pana la mine mai erau cam 200 de km, aveai unde dormi/manca/net etc. Lasa … data viitoare, drum bun intre timp si o injuratura : e aproape miezul noptii si de cateva ore stau si citesc blogul tau ! (dar nu imi pare rau 😛 )

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>