A

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“When the road is long
And nowhere’s up ahead
Just the place I want to be
Is where I am instead

Shelter from the storm
Where is warm inside

Pe platforma de la Nordkapp am dat peste doi români emigrati in Germania, care călătoreau prin Scandinavia care mi-au recomandat cu căldură să văd insulele Lofoten. Şi pentru că în excursia asta am decis să merg după recomandări, nu după un plan, iată-mă pe drum, să văd Lofotenele!

Pe drum, m-am oprit la un muzeu, în Alta, unde am văzut că oamenii de aici pescuiau şi păstoreau reni şi elci de acu 6000 de ani. În timpul liber, se relaxau şi gravau figurine în piatră. Iar eu, 6000 de ani mai târziu, în timpul meu liber, mă uitam la ele. Ce-o fi cu picturile astea rupestre? Sunt in Altamira, in Muntii Altai şi aici, în Alta. Au ceva cu numele ăsta…

Am citit şi eu “Critica raţiunii pure” a lui Kant când eram mai necopt, dar nu s-a lipit de mine decât capitolul în care descria diferenţa dintre sublim şi frumos. Frumosul e liniştitor şi contemplativ, dar sublimul te zdrobeşte, te storceşte, e impunător şi nu mai există nimic după el. Frumosul îţi deschide gura cu exclamaţii, sublimul ţi-o închide. Frumosul trebuie cântat, dar sublimul există pur si simplu în sine.

Ei bine, drumul spre Lofoten este sublim.

La capatul drumului, se află localitatea cu nume de început de alfabet: A. A c-un cerc de sfinţenie deasupra literei. Este o aşezare pescărească, încă în funcţiune (am urmărit cu nesaţ şi cu o oarecare stinghereală cum trei muncitori tăiau peşte, întrebându-mă, întrebându-mă, întrebându-mă…), însă bine asortată turistic.

Lângă mine parchează un motociclist mare cât Meat Loaf, pe un puci de 350 cmc, un Suzuki DR. Aflu că-l cheamă Knut, intrăm în vorbă ca doi prieteni vechi şi merem să bem o cafea. Îmi spune: acum un an i-am zis prietenei mele că o să vin să beau o cafea aici. Şi iată-mă-s. Îi spun: acum 3 luni m-am decis să plec în lume cu motocicleta. Şi iată-mă-s.

Cu prietena lui e împreună de 12 ani şi are şi doi copii. Păi şi nu v-aţi căsătorit? Nea, de oricâte ori se aduce vorba de asta zic că o vor face “mâine”. Şi tot aşa de 12 ani. E prea multă bătaie de cap pentru o hârtie.

Astea-s şi gândurile mele, îi zic. La nuntă nu trebuie să fie decât doi oameni: tu şi ea. La sfârşitul unei nunţi eşti prea obosit să mai faci ceva. Prea multe rude, prea mulţi prieteni, prea mulţi, prea mult tot. E vinul bun? E bună sarmaua? Oare se aprind artificiile din tort? Păi şi rostul unei nunţi nu e să fii cu cocoana în noaptea nunţii? Atât şi nimic mai mult.

Îi zic că dacă o să fac vreodata vreo nuntă, îl pun pe cel mai bun prieten să se ocupe de tot, iar eu nu o să fac nimic. Râde şi cade pe gânduri: da, e o idee bună. Dar se va gândi la asta “mâine”.

(De altfel, cum ştiam şi aveam să aflu şi mai încolo, instituţia familială clasică aşa cum o ştim noi e destul de demodată aici în Scandinavia progresistă. Oamenii stau împreună şi se iubesc. Cumva, în ochii lor şi ai lui Dumnezeu, asta e suficient. Iar când nu se mai iubesc, se despart cu loc de bună ziua).

Pentru că văd un cort pe motorul lui Knut, îl intreb unde campează. Acum nu campează, se duce la casa de vacanţă a fratelui său, undeva la vreo 80 de km de aici. Îl întreb dacă pot pune cortul lângă casă. Sigur, dar trebuie să verifice cu frati-su. Îl sună, omul îşi dă acordul (“dar doar campat, nu altceva!”) şi pornesc cu el.

Ajung la destinaţie şi dau peste o casă veche de peste 200 de ani, care a fost a moşierului care stăpânea prin partea locului. Rău loc şi-a ales: e într-un fiord îngust, unde suflă vântul ca în tunelul aerodinamic unde se testează supersonice! Pe cer nori groşi, pe pâmânt un frig gros. Mă duc în spatele unui hambar, unde bate vântul ceva mai puţin. Knut vine la mine şi zice: “Putem face asta în două feluri: fie te las să campezi unde pofteşti, fie am încredere în tine şi te las în casă. Dar să nu-i spui fratelui meu!” Dacă aş avea o coadă, aş da din ea.

Înăuntru e frig, e totuşi o casă nelocuită, dar câteva lumini discrete în interiorul mobilat cu gust îmi crează impresia de căldură. Iar când Knut dă drumul la calorifere, impresia se schimbă în realitate. Iar când încep să vorbesc cu el, se schimbă în certitudine.

În Norvegia, aproape totul se face cu curent electric. Căldura în casă, gătitul, apa caldă. O casă are nevoie doar de apă rece, curent electric şi o fosă septică. Curentul electric e foarte ieftin aici şi aflu că au centrale pe mare, care convertesc energia valurilor în curent electric. Totul foarte ecologic şi “verde”. Deşi Norvegia are tone de gaz, nu-l văd folosit pe nicăieri, cu excepţia buteliilor de camping şi al utilizării lui ca combustibil pentru motoare.

La televizor e un concurs de triatlon. Knut îmi semnalează că Norvegia are un campion mondial. Românul care a cântat cu Paula Seling la Eurovision? Stă în Norvegia. Aaaa, îmi place Madrugada? Sunt din Norvegia. Nu mai ţin minte ce invenţie care a schimbat lumea? Norvegian! E mândru că ţara lui e printre cele mai bogate din lume, că are gaze, petrol, că e foarte curată şi foarte frumoasă şi că are cea mai importantă resursă din lume: oamenii. Suedia si Danemarca îi invidiază. De finlandezi, ce să mai zici: nişte sărăntoci!

Ascultându-l cum vorbeşte despre ţara lui, mă simt ca un părinte care are un copil urât şi prost. Sigur, îl iubesc, că e copilul meu, dar nu o să mă laud niciodată cu el, că nu am cu ce. (În paranteză fie spus, nu că ar trebui să facem copii ca să ne lăudăm cu ei; dar ar fi drăguţ să fie deştepţi şi frumoşi, nu?).

Îi dau nişte muzică de la mine, îi place la nebunie. Sora lui e cea mai tare cântăreaţă de Jazz din Norvegia. Tatăl lui, un pictor inginer care cântă la acordeon. A crescut într-o casă cu muzică şi găsesc extraordinar că-i plac şi cântecelele de la mine. Îmi zice să mă duc să o văd, la Oslo, unde are un magazin numai cu jazz, fix în buricul târgului. Îmi dă şi telefonul ei, dar să nu-l dau la nimeni, că e secret.

Pe geam, afară, vântul vâjâie şi ceţurile pilesc vârfurile caselor. În casa fostului moşier, Bodil Niska cântă la saxofon. Knut îmi spune că se bucură că a avut încredere în mine, eu îi spun că, totuşi, nu e bine, că nu ştii peste cine dai. Eh, zice el, ce-am fi dacă n-am avea încredere în oameni? (Prevăzători, zic eu, dar doar în gând.)

A lucrat pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. E frumos, îi zic, tare mi-ar plăcea să văd una. Frumos, dar periculos. Într-o zi, a pierdut elicopterul care-l ducea pe platformă. A doua zi a aflat că elicopterul ăla s-a prăbuşit şi toţi ocupanţii lui au murit. Dar, “so is life” (e vorba lui preferată). Acum îngrijeşte de bătrânii dintr-un azil. Îmi zice cu amărăciune: “ştii, puşcăriaşii de la noi ar trebui să schimbe locul cu bătrânii. Au trei mese pe zi, televizor în cameră, căldură, ieşiri regulate în curte, duşuri.” “Şi bătrânii nu au?” “Două mese pe zi, câteodată una, duş de două ori pe săptămână, rareori sunt scoşi afară… E inuman.” Mi se pare incredibil ce aud, dar Knut ştie mai bine, doar lucrează cu ei.

La televizor rulează o ştire cu motociclişti. Trei, Doamne, şi toţi trei au murit, azi, pe drumurile supersigure ale Norvegiei. Cum naiba? Depăşiri riscante, urmate de lipiri de parbriz, viteză prea mare în curbe, urmate de un zbor peste parapeţi, chestii d-astea. Sfat: safety first. Să merg încet, că e bine şi pentru mine şi pentru buzunare. Cu Politi nu e de şagă: nu-i vezi, dar dacă te văd ei pe tine, simţi sfredelul în portofel. Iar dacă depăşeşti cu 50 la oră viteza legală, simţi meatul uretral al vreunui deţinut norvegian căutând partea din interior a anusului.

A doua zi, după ce am uns lanţul şi am verificat nivelul de ulei, am pornit împreună spre ţintele noastre. El, Tromso. Eu, Trondheim. E inutil să spun că tot timpul mi-a făcut cinste cu mâncare şi băutură. Iar la plecare, mi-a făcut cadou un sac marinăresc, d-ăla superizolat la apă…

Mi-a mai spus şi de ce marinarii aveau cercel de aur în urechi, lucru pe care nu-l stiam. Nu pentru că era cool sau pentru că vroiau să identifice care-i gay sau nu, în funcţie de ce ureche foloseau. Nu, erau banii lor de înmormântare, dacă vroiau un mormânt pe pământ şi nu pe fundul apei. Un cercel, un coşciug şi-o peatră la cap. Şi când mă gândesc că eu mai degrabă vreau să mă odihnesc pe fundul mării decât într-o criptă de beton… Hotărât lucru, nu o să-mi bag cercel de aur în ureche!

(Cresc înăuntrul meu o perlă şi fiecare prieten pe care-l întâlnesc pe drum îmi adaugă un strat. Numai că e o perlă ciudată, ultimul strat nu acoperă ce e dedesubt şi se văd toate, hăt până la bucureşteanul din Galaţi care mi-a reparat cutia dreaptă…)

Îl însoţesc pe Knut 100 de kilometri afară din traseul meu normal (uitasem că eu merg în altă parte), dar nu regret niciun kilometru. Ne despărţim, că aşa-s drumurile, apropie şi despart oamenii.

And so is life.

  1. frumos, frumos 🙂
    ma intorc la ale mele, trebuie. urgent 😀
    numai bine si spor 🙂

  2. brrrrr.. mi s-a facut pielea de gaina.
    Ori ai presarat niste frigutz ascuns printre randuri ori povestesti tu tare frumos.

  3. da mai! viata e frumos!

  4. Cine canta piesa de fundal?
    Ma place mie
    Frumos

  5. Orlando, ramasesem in urma mult cu postarile si abia in seara asta le-am citit. Si cum voiam eu sa ma culc la 11 iata-ma-s la 2 noaptea inca citind. Si nu citesc incet doar le citesc de cateva ori. Brava nenea. Drum bun sa ai.

  6. trebuie sa iti dau o bere cand te intorci!

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>