Monthly Archives: august 2010

Muolan Ruotko si ingerul scandinav

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

How many roads you’ve traveled
How many dreams you’ve chased
Across sand and sky and gravel
Looking for one safe place

Plec de la Rovaniemi şi mă îndrept spre Cercul Polar. Vreau să marchez momentul cu o poză, dar al naibii Cerc, rămâne virtual şi invizibil. Trebuie să fie prin zonă, oricum, pentru că trec pe lângă Santa Park, iar acolo e singurul loc pe unde poţi trece Cercul Polar pe sub pământ. Tourist trap, bineînţeles. Vreau să stau de vorbă cu Moş Crăciun? Nu, mulţumesc, acum am treabă cu Moşul Suprem, ceva mai tare-n grad ca el. Opresc la o benzinărie, fac plinul şi îl întreb pe benzinar unde e cercul. Nu ştie să-mi explice, engleza lui nu e aşa de bună. Apoi mai cheamă vreo 2-3. Unul din ei îmi desenează pe o foaie de hârtie schema. E complicat, trebuie să mă întorc înapoi, să trec un pod, să o iau la stânga (sau dreapta), apoi la dreapta (sau stânga), să trec de un centru comercial, apoi lângă un spital e monumentul Cercului Polar. E prea complicat, renunţ să mă mai pozez lângă monument, îi dau bătaie. Dacă ajung la Nordkapp, o să fie clar c-am trecut Cercul, nu?

După Cercul Polar, peste ce dau? Peste un restaurant chinezesc! (Da, au ajuns şi aici!) Vederea mi se întunecă, sunt atras ca într-un vârtej. N-am mai mâncat mâncare gătită de zile întregi, poate săptămâni. Toate apele Pâmântului îmi izvorăsc în gură. Poftesc ca o femeie (foarte!) gravidă, dau năvală în restaurant, aleg ceva cu vită, mă aşez la masă şi trec minute bune de chinul de pe lume, de la care nu mă poate abate nici comedia englezească titrată în finlandeză ce rula pe ecranul unui televizor… Hăpăiesc primele înghiţituri, apoi mă opresc şi încep să mănânc lent şi să savurez fiecare aromă. Ce bun a fost! Înapoi în şa.

Parcurg acu o zona indelungată de lacuri şi păduri, care nu se mai termină. Drumul e lung si drept, cu ceva viraje, dar atât de largi încât le poţi lua liniştit cu limita lor de viteză (100 km/h). Afară e senin, un albastru d-ăla curat, cum rar vezi pe la noi, şi doar după o ploaie. Albastrul ăsta frumos e întrerupt doar de nori, care-s minunaţi (de fapt, nu am epitete pentru norii de aici, aşa că folosesc cuvântul ăsta tocit, “minunaţi”). Ca de obicei, mă chinui din răsputeri să fiu atent la drum şi nu să mă holbez la nori…

Un indicator cu Nordkapp! Fac la stânga, aşa cum îmi zice. Drumul devine drept, drept, dar deluros. Urc şi cobor rampe şi pante, uneori şi de 10% înclinare şi simt goluri în stomac sau înfundări în şa. Sunt din nou mic şi mă dau în gărgăriţe! Nici nu simt cum merg cu 110 la oră pe un drum cu limitare la 80… Din fericire, un ren care trecea agale strada îmi aduce aminte să rămân în limita lor de viteză şi să măresc atenţia, cum ar spune un miliţian.

Renii se intensifică, atât ca frecvenţă cât şi ca număr. Pădurile se răresc. Arborii devin din ce în ce mai pitici. Nu ştiu care e explicaţia, poate au prea puţină căldură şi nu au timp să crească. Apar tot mai des stânci. Din când în când, corturi Sami, foarte asemănătoare cu corturile Pieilor Roşii. Din ele fumegă, semn că sunt locuite.

Planul era să trag cât mai aproape de graniţa cu Norvegia, în campingul de la Karigasniemi, dar mă simt obosit şi zic să nu forţez. Trag pe dreapta la un camping care nici nu era pus pe hartă (Muolan Ruotko). Cer un loc de cort (15 euro), să fac saună (15 euro) şi un peşte de-al lor, prăjit (8.5 euro). Sunt singurul om cu cortul de aici, iar asta mă bucură nespus. Pun cortul pe malul unui râu, despachetez, mânânc peştele (care a fost absolut delicios!) şi mă duc la saună. Între timp, mă împrietenisem cu fata “cabanierei”, un îngeraş nordic de vreo 11 anişori, care mi-a arătat unde erau cele trebuincioase drumeţului prin camping. Îmi spune că înainte să fac saună trebuie să intru să înot în râu. Aşa o fi, dar eu îs friguros. Nu, nu, că aşa trebuie, că ea mereu face aşa (şi toată familia ei). O fi, dar voi trăiţi aici, iar eu niciodată nu am făcut baie cu apă rece. Mă las înduplecat, dar doar până la genunchi. Îmi suflec pantalonii, mă bag într-o gaură mai adâncuţă de râu, amenajată de bunicul ei… Mii de ace îmi săgetează picioarele, mă simt ca şi cum le-aş băga în azot lichid. Intră şi ea, “hai, că-i caldă”. Ţopăi rapid spre saună, întrebându-mă cum o fi când e rece.

Fac un duş, apoi intru la saună. Pun primul polonic de apă peste pietrele încinse. Ce bine e! Îmi ţiuie urechile, e o tăcere deplină. Mai pun un polonic, încep să năduşesc. Nu ştiu care din picăturile de pe mine sunt de la duş sau transpiraţie. Peste 10 minute, aici e un infern. Mă moleşesc total şi mă întind pe lemne. Termometrul arată 70 de grade şi mai că mi-e rău când mă gândesc că ăştia fac până la 80. Oameni ai extremelor, nordicii ieştia. Cum o fi să faci saună iarna, când aici sunt frecvent -10, dacă nu chiar mai jos? Cum o fi să ai propriul Ecuator în curte? Îmi promit că atunci când o să am casa mea, o să construiesc şi o saună. Dus e frigul de deunăzi, când m-a plouat de m-a rupt. Duse sunt toate frigurile de până acum. Mai pun câteva polonice, în încercarea nebunească de a aduce sauna la 80 de grade Celsius. Nu mai pot respira, mă sufoc, ameţesc, deschid uşa de la duş, aer!!! Fac un duş (aproape) rece, să-mi răcoresc tâmplele, apoi mă îmbrac şi o tulesc în aerul rece de afară, pe care-l simt acum ca pe o binecuvântare.

Mă duc la cabană, joc un joc cu micuţa Inga (un zar, nişte beţişoare de lemn şi o cutie cu o şase găuri numerotate, din care a şasea chiar duce înauntrul cutiei; se dă cu zarul, dacă dai o cifră mai mică de şase, îţi pui beţişorul în găurică, dacă e liberă; dacă dai cu zarul o cifră cu ocupată cu beţişor, îl iei; dacă dai şase, beţişorul cade în găurică şi mai dai odata; câştigă cel care rămâne fără beţişoare). Mă bate fără drept de apel, apoi ne plimbăm prin tabără şi îmi povesteşte. Campingul e al bunicului ei, ea şi cu mama ei sunt aici ca să-l ajute, că e bătrân. Bunica ei e Saami. Campingul e deschis doar 2-3 luni pe an, in restul timpului fiind prea puţini turişti. Să am grijă la reni, că-s cu motorul. Îmi povesteşte nimicuri din viaţa ei de copil. Învaţă la 25 de kilometri de aici, dar acum e în vacanţă. Se joacă un joc gen Second Life pe calculator, ceva cu “Cum să devenim un supermodel”. Face foarte mult sport (aici toată lumea face mult sport!), baschet, un fel de baseball naţional (au şi ei oina lor!), înot la greu, volei… Vreau să merg la pescuit? Sigur! Nea, îi e prea somn. De fapt, şi mie. Las ceva echipament la încărcat, aflu ca Muolan Ruotku înseamnă “Cabana din buşteni” şi o şterg la culcare. S-a pornit şi o ploaie de mamă-mamă, dar iar am noroc şi sunt în siguranţă, în cort.

Mă trezesc cu o durere de cap şi relativ îngheţat. Afară e lumină. Mă uit la ceas, 3:15. Ce naiba! Ies totuşi din cort, aveam ceva nevoi urinare presante şi dau peste un cer scandinav spectaculos, pentru că soarele tocmai răsărea. Mulţumesc, vezico!

Nordkappatul lumii

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

I am racing
Outside and below myself
Nearly forgot myself there
Nearly there

Mă scol, împachetez şi îmi iau la revedere de la cabanieră şi de la fiica ei. Asta mică mă pune să-i promit că mă voi întoarce şi la anul aici. Nu ştiu dacă nu cumva e doar o strategie turistică, dar mă simt, totuşi, bine. E primul şi singurul meu prieten finlandez…

Cerul e învolburat de nori şi ascunde o promisiune neagră, pe care nu întârzie să şi-o pună în aplicare. Începe o ploaie măruntă şi rece, aşa cum sunt toate ploile de p-aici. Niciun adăpost, nicăieri, ca să mă pot opri să-mi pun pungi în picioare. Decid să merg înainte, fie ce-o fi. Mănuşile mele de schi rezistă ce rezistă, dar într-un final se udă şi ele. Mi-e frig la mâini şi la picioare, nu-mi mai simt extremităţile, reduc viteza… Oricum nu vedeam prea mult înainte, viziera era şi ea aburită şi udă…

Mă plouă şi mă plouă şi mă plouă. Nicio benzinărie, niciun acoperiş. Trec prin ceea ce pare a fi… graniţa Finlandei cu Norvegia. Nicio clădire, nimic, e doar drumul ceva mai lăţit, ca să poţi trage pe cineva pe dreapta şi indicatoare de încetinire, întâi la 70, apoi la 50, apoi la 30. În faţa mea, o rulotă, trasă pe dreapta. Mă uit la o tanti îmbrăcată fosforescent şi cu un baston, dar ea nu-mi întoarce sentimentele. Mă scurg uşurel prin vamă şi… un indicator pe care scrie “Norge”. Urale!

Peisajul arctic se schimbă cu totul. Dau peste case, ogoare, ce să mai, ca la noi. Drumul devine mai interesant, şerpuieşte, curbele sunt mai strânse. Urcă, coboară. Apar şi ceva denivelări, care chiar că îmi amintesc de casă (sau Rusia). O singură constantă: înteţirea renilor. Drumul e superb, în stânga munţi (atenţie la căderi de pietre, zic indicatoarele), în dreapta fiorduri. În fiecare parcare simt nevoia să mă opresc să fac poze. Sunt ud leoarcă şi tremur de frig, dar peisajul compensează din plin pentru aste mici neajunsuri. Din adidaşii de munte se aude sunetul familiar de apă călcată.

O benzinărie, apoi un local care anunţă Pizza & Grill. Unde e grill, e şi căldură, aşa că trag la acest mic han ca un înecat (în apă) la liman. Din mine curg pârăuri reci, scot tot ce pot de pe mine, mai puţin pantalonii. Comand un kebab, ignor preţul extrem de piperat (20 de euro!!!) şi mă aşez la o masă. Scot 8 şerveţele dintr-un aparat pe care scrie “Only One, please!” şi mi le înfund în încălţări (un truc vechi pe care l-am învâţat în armată :p ) Kebabul vine, e cel mai scump kebab pe care l-am mâncat vreodată (şi, God help me!, pe care o să-l mai mânânc vreodată!) şi nici măcar nu e aşa bun, dar faptul că sunt într-un loc uscat şi-mi intră ceva căldură în oase e dumnezeiesc. Pun pe repeat melodia “Strange color blue”, a lui Madrugada şi versurile îmi dau ceva, ceva putere.

“Pushing through
Pouring rain,
Nearly there
Nearly there…
Hey little mister driver man
Keep your head up
We are nearly there
Nearly there…”

Ploaia se opreşte, nu şi eu. Merg prin fiorduri, despart turme de reni cu claxonul aşa cum Moise a despărţit apele, norii sunt tot vălătuci pe cer, gonesc cu cât pot spre Nordkapp pe Melcul meu docil şi credincios. Într-un popas, un motociclist polonez care mă vede vânăt de frig şi se oferă să-mi facă un ceai. Accept bucuros, însă nu găseşte bricheta, iar aprinzătorul piezo al arzătorului a luat apă şi nu se mai aprinde. Îi zic că nu-i nimic, mai schimb ceva cuvinte cu dânsul (şi-s tare bucuros s-o fac), mere şi el la Nordkapp, are o hartă detaliată a zonei (eu n-am), îmi arată un camping foarte bun. Încerc să-i bag coordonatele, aproximativ, dar GPS-ul meu se tot stinge, cred că a luat ceva umezeală. Hait, să vezi că pe lângă hartă, acum n-am nici GPS. Îmi rămâne vechiul ajutor al drumeţului, indicatorul rutier. Sigur a fost o vreme când oamenii n-aveau GPS şi s-or fi descurcat ei cumva…

Cu cât mă apropii mai mult de capătul lumii, peisajul devine din ce în ce mai spectaculos. Sunt momente când uit, efectiv, să respir. E o combinaţie între Transfăgărăşan, lacurile glaciare din Retezat şi… cam aici se opresc comparaţiile. Drumul n-are parapeţi, deci dacă te-ai scurs, te-ai scurs! E tare frumos virajat, dar e ud pe jos, aşa că merg cuminte, cu un 60, uneori chiar 50. Nu e momentul s-o dau în bară, atât de aproape de destinaţie. Trec prin vreo 3 tunele, în care îngheţ de frig. Unul din ele are 6 kilometri şi jumătate şi întâi coboară, apoi urcă, pentru că trece fix pe sub apă. Altul are ceaţă, de mi se aburesc viziera şi oglinzile… La ieşirea din el, şterg repede ceaţa de pe ochi. La timp, pentru că fix în mijlocul ieşirii tunelului, un ren se uita paşnic la mine… (Iar eu, războinic la el!)

Un indicator cu Nordkapp! În zare se văd rulote, ceva lume. Am ajuns! Însă nu înainte să plătesc 33.5 euro… Ce-i drept, tichetul e valabil 48 de ore. Mă dau jos de pe motor, abia stau în picioare, mă doare îngrozitor şoldul stâng, mâinile răspund greu la comenzi, picioarele mi-au amorţit, dar întind mâinile în sus a victorie! La 6000 de kilometri de casă, mă aşez pe jos şi mă podidesc lacrimile de bucurie… Sunt zeci de mii de oameni care fac călătoria asta, anual, dar asta e călătoria mea şi mă bucur grozav că am ajuns, de parcă-s singurul de pe lume care-a făcut-o. În jurul meu sunt biciclişti cu ţoaclele încărcate de bagaje, mă gândesc, oare cum o fi momentul ăsta, al ajungerii, pentru ei, după câtă ploaie au îndurat şi după câte dealuri au urcat?

Steve Jobs

Nici n-apuc bine să mă holbez în imensitatea oceanului Arctic şi să scot aparatul să fac poze, că înspre mine vine un nor gros de ceaţă, care învăluie toată platforma în lapte şi frig. Nu e de stat, nu am nimic pe cap, nasul mi se înroşeşte ca la renul lui Moş Crăciun, mă reped înăuntru. Acolo, totul amenajat după tipicul turistic. Restaurante, un magazin de suveniruri, cel mai nordic Oficiu Poştal (acum închis), WC-uri ultra-giga-curate (ce bine!), un tunel cu istoria Nordkapp-ului, o capelă în care să spui o mică rugăciune (am spus, după un lung amar de vreme în care n-am făcut-o), un balconaş amenajat pentru Regele Norvegiei (King’s View), un cinematograf. Afară e urgie şi frig, dar aici e atât de cald şi bine… Mă înfund, turistic, în scaunele cinematografului panoramic şi aproape că pot să jur că am văzut cel mai frumos film din lume, despre Nord şi Nordkapp, care avea imagini luate la locul faptei din toate anotimpurile. Am văzut şi faimosul Midnight Sun (când e cerul senin, poţi vedea răsăritul – sau apusul, nu mi-e clar – peste ditamai orizontul de la Nordkapp…), care m-a lăsat cu gura căscată… Ce spectacol o fi şi ăsta, să-l vezi pe viu, dar uite că acum nu am noroc…

Ceaţa s-a mai curăţat, sunt încă nori, dar mă pot uita în zare, în golul de după stâncă. Din fericire, nu sunt prea mulţi turişti (sunt, dar nu prea), aşa că am vreme să stau puţin cu gândurile mele, nederanjat de nimeni. Din toate câte le-am gândit şi simţit, pot spune doar atât: că sunt fericit. Şi ştiu că există o mie de feluri de fericire, de la primul 10 la şcoală sau primul trofeu într-o competiţie oarecare, trecând prin primul sărut, apoi până la “Da!”-ul de la starea civilă şi primul orăcăit pe care-l auzi de la copilul tău, dar măcar o dată în viaţă merită să vii singur până la capătul lumii, să te holbezi în gol şi golul să se holbeze la tine şi să exclami, vesel şi trist totodată: “Da, bă!”

Un suedez in Norvegia

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Angels watching over me with smiles upon their face
Cause I have made it through this far in an unforgiving place

It feels sometimes this hill’s too steep for a girl boy like me to climb
But I must knock those thoughts right down I’ll do it in my own time

I don’t care
I’m half way there
On a road that leads me to straight to who knows where

I tell you what
What I have found
That I’m no fool
I’m just upside down

Ain’t got no cares
I aint got no rules
I think I like
Living upside down

Toată noaptea a plouat şi a bătut vântul. Şi recunosc că eu, care nu puteam dormi acasă de ticăitul ceasului, am dormit ca un prunc legănat de zgomotul picăturilor de apă pe acoperişul cortului, bucuros că-s înăuntru şi nu afară.

Dimineaţa m-am trezit pe la un 9. Până să mă dezmeticesc, să mă duc la toaletă şi toate cele, a început din nou o ploaie, de data asta cu furie. În loc să mă refugiez în bucătăria campingului, unde era un calorifer care făcea cald şi bine, am preferat să mă scurg într-un somn dulce, în semi-trezie şi să fiu clientul gratis al cinematografului din capul meu.

Absenţa zgomotului de picături pe foaia exterioară a cortului m-a trezit de-a binelea. E ora 12, hai să ne mişcăm mai cu talent! Merg la bucătărie, îmi prepar un ness (care din granule s-a transformat într-un mic drob tare, din care trebuie să muşc dacă vreau să obţin preţiosul minereu de cafea), un ceai, miere, musli (bleah!) şi o conservă de ananas zdrobit. Breakfast of champions! O oră mai târziu, energizat, ies să mă apuc să strâng.

Lângă cortul meu, însă, văd o veche dubă Volkswagen, cu un cuplu de estonieni, care mă întreabă unde pot face duş. Proprietăreasa campingului nu venise, aşa că îmi asum rolul de vechil peste micul petec de pământ. Le arăt duşurile (eu însumi vroiam să fac unul, dar îl las pe el înainte). După ce fac duşul, mă întreabă dacă nu vreau să mânânc cu ei un peşte prăjit cu ciuperci, peştele fiind proaspăt prins chiar de ei, iar ciupercile proaspăt culese, tot de ei. Mănânci, calule, ovăz? După atâtea zile de Tonikaata (mâine-i gata) şi tone de E-uri vărsate în mine, excluzând chinezul şi peştele de ieri, toate papilele mele freamătă, nerăbdătoare. Şi sunt răsplătite pe măsură! Peştele e divin, ciupercile şi mai şi, sosul are un gust dumnezeiesc, iar orezul fiert vine să întregească această simfonie a gustului! Le povestesc de călătorie, ei de a lor, suntem prieteni într-un tărâm de vis. Pleacă mai departe, nu vor să plătească campingul, eu însă da, decid să mai rămân o zi, oricum e prea târziu pentru plecat cu motociclul. La revedere, Mort şi Helena!

După ce plătesc campingul, îmi întocmesc o mică “trusă” de explorat, o arunc în ghiozdan, las calabalâcul în cort şi merg să explorez zona. Mă duc, întâi, din nou spre Nordkapp, dar nu o mai iau spre “zona turistică”, ci explorez puţin stânca de acolo. Aici nu mai e gard, iar la 1 metru de tălpile mele se cască un hău de 200-300 de metri care se termină fix în mare. E frumos, dar trebuie să fiu atent la palele de vânt dacă nu vreau să-mi dau preţioasa carne hrană la king-crabs. Fix când credeam că-s cel mai îndepărtat de gloata turistică, dau peste o familie de austrieci: un tată, o mamă şi un marsupiu în care era un bebeluş de 6 luni. Mi s-a părut foarte, foarte frumos că au plecat în călătoria asta cu ploduleţul în sac. Le-am zis: trebuie să fie cel mai tânăr călător în cel mai nordic punct. Au râs şi după tradiţionalele urări de drum bun, s-au dus spre maşină. Eram, în sfârşit, cel mai îndepărtat şi singur turist de la Nordkapp.

După ce am contemplat orizontul, care se vedea, spre deosebire de ziua de ieri, când a fost ceaţă, o iau spre cochilie. Însă soarele e încă sus pe cer, e lumină bine de tot, hai să merg să mai explorez un pic.

Şi ajung in Skarsvag, cea mai nordică localitate de pe aici (nu ştiu dacă de pe glob) şi cel mai nordic sat pescăresc din lume (asta o ştiu sigur). Ajung într-un centru turistic, unde un nordic cu faţă de marinar mă îndeamnă să mânânc un picior de king-crab, în schimbul sumei de 5 euro. Mi se pare mult, dar curiozitatea e prea mare. E delicios, doar aşa fiert simplu în apă. Carnea e moale şi dulce, aş mai vrea, dar nu am bani. Pescarul vine şi-mi zice: avem şi supă de peşte, costă 10 euro, e un castron mare şi îl pot umple de câte ori vrei. Mi se pare mult mai rezonabil decât afacerea cu king-crabii şi purced a băga supă de peşte la burdihan. Între timp, îl trag de limbă pe marinar…

Hnum lucrează pe un vas pescăresc şi într-o fabrică de peşte (aflată chiar în spatele casei lui, care e şi centru turistic) 9 luni pe an. Cele mai grele luni din an, din septembrie până în mai. Vara nu se mai pescuieşte, aşa că şi-a făcut o mică afacere turistică. Anul trecut a duduit, anul ăsta nu prea. E criză şi se vede în numărul de turişti şi în preţul peştelui pe piaţă, care a scăzut la jumate. Cei mai buni turişti? Ruşii. Cumpără tot şi plătesc tot. Hnum ştie asta şi îi jupoaie de bani. Mi-a spus că-şi face preţul în funcţie de client. Dacă-i mai amărât (ca mine, mă gândesc eu), îi dă un preţ mai mic (hmmm, 5 euro pentru un picior de crab e preţ mic? Dar poate nu mă vede amărât…) A avut o nevastă nordică, cu care a făcut şi un copil, dar ceva n-a mers. Şi-a luat lumea în cap, a zburat până în Thailanda, a cumpărat/închiriat o motocicletă acolo şi s-a plimbat câteva luni, ca mine. S-a întors acasă cu amintiri frumoase şi exotice, dar şi cu… o nevastă thailandeză. Acum mai are doi copii, cu ochii oblici, şi s-a procopsit şi cu soacra, pe care a adus-o aici să stea cu ei. E sărăcie mare în Thailanda, acolo e o vorbă: “Dacă m-am culcat cu burta plină, a fost o zi bună!”.

În local intră un bărbat bătrâior, chelios (spre spân), slab ca un ţâr şi cu o mână într-o poziţie nefirească. Haine nu prea grozave, care stau pe el ca pe un lemn. Are o faţă de nazist bătrân, retras la pensie şi aspectul unui beţiv de pe la noi, numai că nu bea alcool, ci şi-a comandat o cafea. E Valter, un suedez care s-a mutat la capătul lumii, ca şef al fabricii de peşte din localitate, funcţie în care a stat 6 ani. Dar să nu vă închipuiţi că bea cafele în birou, muncea şi în fabrică şi pe vas, cot la cot cu ăilalţi, doar că avea ceva responsabilităţi în plus şi un salariu pe măsură. De la munca pe vas a căpătat şi un reumatism la mâna dreaptă, care l-a împiedicat să mai lucreze. Acum stă acasă, în una din cele trei case pe care le are aici. A avut patru case in Skarsvag, dar una a vândut-o, una a închiriat-o profesorului de la şcoala din Skarsvag, una stă goală şi într-una stă el. Are cinci dormitoare şi mă întreabă dacă nu vreau să vin să stau la el.

Mintea mea de român obişnuit cu răul intră în alertă. Dacă vrea să-i fac favoruri sexuale? Dacă e vreun maniac care tranşează turişti (ne?)vinovaţi şi singuri? Dacă e canibal şi pofteşte la ţâţişoarele mele împănate cu grăsime? Am plătit oricum campingul, deci prima reacţie e să-i spun nu. Pe de altă parte, un acoperiş deasupra capului e totuşi acoperiş… Şi n-o să mai trebuiască să mă refugiez în bucătăria campingului când e frig şi plouă. Şi am şi un briceag şi spray paralizant. Îi spun un “Ok…” cu un sfert de gură, termin a doua farfurie de supă şi pornesc în urmărirea lui, eu cu motorul, el cu bicicleta. Îmi arată unde-i casa, mă cheamă înăuntru… Prima impresie: e cald şi bine. Iar eu sunt atras de cald şi bine ca fluturele de bec.

Îmi face un tur al casei. E amenajată cu foarte mult bun gust, e foarte curată şi totu-i cu dichis. Miroase a lumânări parfumate (‘opaaaa!), pe pereţi sunt fotografii cu cei dragi lui Valter. Are maşină de spălat şi maşină de uscat, deci dacă vreau să spăl e ok. Duşuri şi, cel mai important, saună. (Decid totuşi să mă abţin de la saună până nu mă lămuresc ce e cu el). Peste tot sunt decoraţiuni, accesorii, amintiri, nimicuri strânse într-o viaţă de om. Îi promit că mă duc până la camping, strâng si mă întorc. Pe drum gândesc că am timp să mă răzgândesc şi să fac frigul în siguranţa cortului, dacă vreau…

La cort bătea vântul de mi-l sufla, aşa că, ca un purceluş înţelept, aleg totuşi casa de cărămidă. Strâng în viteză, întreb la recepţie de “refund”, nu se poate, ei, asta e, 15 euro duşi, încalec din nou şi mă duc spre Skarsvag, să stau la Valter.

Camera lui e la parter, camera mea e la etaj (ce bine, o să aud paşii pe scările de lemn). Dormitorul e mic şi cam friguros, dar de vreo 5 ori mai mare decât cortul şi de vreo 5 ori mai călduros. Iar patul e de 5 ori mai moale. Fac un duş, îmi împrăştii efectele prin cameră şi ies, temător, în casa cea mare.

Valter prepară ceva în tigaie în bucătărie, alături clocoteşte un sos şi în alt vas e orez. Mă întreabă dacă mi-e foame. Normal că-mi e. Îmi aduce un pahar şi o cutie de bere, punându-şi şi el acelaşi lucru. Beau o bere în sufrageria spaţioasă a lui Valter şi miroase îmbietor a mâncare. Până să vină masa, mai deapănă amintiri.

Mă întreabă ce motocicletă am. Aaaa, Honda? Mai bune sunt Yamaha. Dar e subiectiv, a fost dealer Yamaha pe Suedia 25 de ani. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Motociclete, snowmobile, bărci cu motor, tobe şi orgi. A avut şi mica lui companie, dar a pierdut-o la divorţ. A avut tot ce şi-a dorit: o copilărie minunată, bani, o femeie frumoasă cu care a făcut doi copii frumoşi, case, o carieră de succes (îmi arată câteva plăci cu felicitări de la preşedinţii japonezi Yamaha), a călătorit şi a văzut lumea toată, însă singurul lui regret e că nu mai stă cu soţia lui, care acum şi-a găsit un alt bărbat. Sigur, o vizitează şi sunt prieteni (după 6 ani în care au vorbit doar prin avocat), stă cu copiii lui, care acum sunt mari (fata e în armata suedeză!), dar la ce bun, dacă la sfârşit trebuie să te întorci singur într-o casă goală, înconjurat doar de fotografiile de pe pereţi? Îmi dă un sfat: petrece cât mai puţin timp la muncă şi cât mai mult timp cu familia. Ştiu, bătrâne, dar nu strică ca din când în când să-ţi reîmprospăteze cineva informaţia asta…

Apoi îmi arată colecţia lui de cuţite Sami. Sunt adevărate opere de artă, în afară de metal, totul e făcut din ceva de la reni: piele, coarne. Sunt încrustate foarte frumos, iar mânerul are la capăt un lemn foarte rezistent, care se numeşte bjork. Mă întreabă cât cred că costă. Îi spun 100 de euro, râde şi-mi zice: ce ţii tu acum în mână valoreaza 800 de euro. Şi valoarea lui creşte. A avut 10 cuţite din astea, dar i le-a dat lui fi-su. De la el are şi cel mai valoros cuţit din colecţie. Nu în bani, însă… A fost primul cuţit pe care i l-a făcut cel mic. E stâgaci realizat, dar lama lui taie bine. Valter simte asta pe pielea lui, sangele îi ţâşneste din mână, alerg la cutia de prim ajutor pe care o am la mine, iau un pansament şi-l pansez. Degeaba, în 3 minute e şi pansamentul plin de sânge. Valter se înfăşoară în 20 de şerveţele de hârtie şi totul e ok. Cuţitele şi le cumpără odată pe an, in Februarie, de la Jokkmokk, unde e un târg Sami de cuţite special pentru cunoscători.

Mâncăm porc la tigaie cu sos de vin roşu, cu garnitură de orez. E foarte bun, ştie să gătească, îi zic. Păi cum să nu ştie, a fost şi bucătar pe vas… Şi se vede. Valter e plin de surprize, mâine o să mergem la pescuit, cu barca lui. Nu pescuit la undiţă, ci la plasă, pe un lac glaciar din apropiere. Mai stăm de vorbă până târziu, mă uit la ceas şi e deja ora 2 noaptea. Dar afară e lumină ca la noi pe înserat! Îi spun lui Valter că mi-e somn, că mă duc să mă culc. Aşa devreme? Dar e încă lumină. Mă lămureşte că au toată noaptea polară să doarmă, vara profită de lumină cât pot de mult. Eu sunt din altă zonă, totuşi, şi mă duc să mă culc.

Curând, în camera mea, după un duş fierbinte, adorm visându-mă legănat de valurile care lovesc barca. Sub pernă am totuşi spray-ul paralizant şi briceagul, iar telefonul este aproape.

Muzicantii din Bremen

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

In a boat that’s built of sticks and hay,
We drifted from the shore,
With a captain who’s too proud to say,
That he dropped the oar…

A doua zi dis de dimineaţă mă trezesc întreg. Nicio parte a corpului nu mi-a fost ciopârţită şi nu simt c-aş fi fost molestat. Ce simt e, totuşi, o ruşine că am putut gândi gânduri atât de rele. În casă, pe lângă mine şi Valter, sunt şi doi nemţi, Mathias şi Phillip, fiecare de 20 de ani. Au sosit în Skarsvag puţin după ce m-am culcat şi Valter i-a văzut chinuindu-se să pună cortul şi i-a chemat şi pe ei înăuntru.

Până ce Valter pregăteşte un mic dejun consistent (gem, ceva brânzeturi, ouă, ceai etc. etc.), aflu povestea celor doi nemţi. Au pornit cu un Citroen din 1986, maşina lui Mathias, spre Nordkapp, într-un cor de voci care nu le dădeau nicio şansă să ajungă în maşina asta (mărturisesc că chestia asta îmi sună al naibii de familiar). La Nordkapp se vor întâlni cu două nemţoaice care călătoresc cu “ia-mă, nene!”, vor campa împreună, apoi Mathias se va îndrepta spre Finlanda, unde face “serviciu civil”. La nemţi e obligatorie armata, dar în locul ei poti opta să faci “serviciu civil”. Mai mult, poţi opta să faci acest serviciu în orice ţară din lume, însă durează 12 luni, în loc de 9 luni, cât durează dacă-l faci în Germania. Aşa că Mathias se duce să aibe grijă de copiii cu handicap din Finlanda. Le cântă, se joacă cu ei, se ocupă de orice problemă au… Ştie să cânte la violoncel, pe care-l are la el. E hazliu să vezi micul Citroen decapotabil chinuit de toate bagajele necesare unui om care se mută un an într-o ţară străină şi de… ditamai violoncelul!

Mâncăm, apoi eu şi cu nemţii plecăm spre Kirkeporten, boltă de piatră formată prin eroziune, pe malul apei. Înţeleg că locul e foarte popular pentru nunţi mai neobişnuite, şi ceva mai târziu înţeleg şi de ce. Peisajul îţi taie respiraţia, dar şi mai tare mi-o taie cei doi care se apucă să facă căţărare pe pietrele de deasupra apei. Între timp, eu explorez peisajul bătrâneşte.

După ce ne întoarcem, eu cu Valter mergem la pescuit! După ceva mers pe jos, ajungem la lacul de lângă Skarsvag, unde Valter are o barcă. Însă acum e plină cu apă! Nu zăbovesc şi, deşi pare grea, reuşesc să ridic barca şi să golesc toată apa din ea 🙂 Moşul o trage vârtos în apă, mă sui şi eu şi iată-ne pe apă! Mă pune pe mine să vâslesc, însă parcă am două mâini stângi. Nu izbutesc să trag egal de vâsle sau poate să le scufund egal, aşa că mă învârt în cerc, roşu de ruşine.

Valter ia vâslele şi cu tot reumatismul lui şi mâna lui stângă belită, reuşeşte să vâslească vârtos şi egal spre mijlocul lacului.

Acolo începe să arunce plasele în apă, în timp ce eu vâslesc încet şi-l privesc cu uimire. E prima oară când văd cum se pescuieşte la plasă, o metodă – zice Valter – care dă 100% şanse de a prinde ceva. Diferă doar numărul de peşti prinşi, dar e garantat că-ţi vei umple burta măcar o seară. După ce aruncă, meticulos, plasele şi le înnădeşte, mă pune să vâslesc spre mal. Am prins şpilul, dar parcă tot aş mai vrea să exersez. Îi spun asta şi Valter îşi oferă, generos, barca pentru plimbări solo, dar mai pe seară. Vom lăsa plasele în lac peste noapte şi ne vom întoarce dimineaţa să culegem prada.

Înapoi acasă, mâncăm nişte cotlete la cuptor, cu sos de ciuperci şi cu orez, apoi dorm o oră, dar pe fugă, pentru că ard de nerăbdare să merg să-mi îmbunătăţesc stilul de vâslit. Valter îmi împrumută bicicleta lui şi vesta lui de salvare care se umfla automat la contactul cu apa (safety first! nu vrem să avem un român înecat într-un lac glaciar, nu se cade!) şi sunt la lac într-un suflet. Mă arunc pe apă, asud, tot aiurea vâslesc, dar acum nu e nimeni să mă vadă. Merg pe şapte cărări apoase spre capătul lacului, dar sunt (a câta oară?) fericit. Sunt in mijlocul lacului glaciar, soarele apune, e cam răcorică, bate vântul pe lac. Dacă pic, tot mor, de la şocul termic, dar măcar e mai uşor să mă pescuiască vânăt din apă (am văzut când eram mic, la ţară, cadavrul unei înecate şi imaginea încă îmi stăruie în minte; e primul leş pe care l-am văzut). Dar nu pic, am treabă, mai am lucruri de trăit şi locuri de vizitat! Izbutesc să îndrept utilajul spre mal, acostez, debarc în ziua mea Z pe mal şi uite-aşa îmi mai prind în sinapse încă o amintire…

Bicilesc spre casă în goană. Nemţoaicele s-au reunit cu nemţii, eu fac un duş şi, curat ca un prunc, mă aşez pe canapea, la spectacol. Pentru că cei patru (din care doar 2 sunt din Bremen, dar… prin extensie…) cântă împreună, de hobby şi ne vor da un concert ad-hoc. Repertoriul conţine mai mult cântece de călătorie, în germană, care acum mi se pare cea mai muzicală limbă din lume. Când e un cântec în engleză, din repertoriul internaţional, îmi alătur şi eu vocea greu încercată în cască la micul cor improvizat. Curând, camera se umple de suflete: 11 perechi de ochi scandinavi, chemaţi de Valter, asistă la recitalul din Skarsvag (şi, îndrăznesc să spun, evenimentul cultural al anului din sat!).


Ce să mai zic? Ce POT să mai zic? Nimic. Am plecat în excursia asta sperând că-mi va fi greu, că mă voi pune la încercare şi că, în general, o să-mi arăt eu mie, mie sătul de prea mult bine. Dar uite că prea mult bine nu e niciodată destul şi că în lumea largă, e din ce în ce mai mult bine. Aşa că mă adăp şi eu cât pot din izvorul ăsta nesecat de frumos, pentru că sigur va veni o zi când o să-mi fie sete.

Neizgonirea din Paradis

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

I spent those days runnin’ hard and fast
With no place to lay my head
The sound of the rain against the roof
Was loud enough to wake the dead
And my legs were tired and my feet were cold
But all I could do was get back on the road

We were left alone left alone
Every king on his lonely throne
We were left alone left alone
Every king on his lonely throne

A doua zi de dimineaţă, aşa cum era planificat, mergem cu barca să ne luam peştii. Intr-adevăr, era exact aşa cum a spus. Sapte peşti cu burţile portocalii – şi cu carnea galbenă, aşa cum aveam să aflu mai târziu – se zbăteau acum în pungă. Mi-era milă de ei, dar decât să plângă stomacul meu de foame, mai bine să plângă mamele lor.

După ce am mâncat, am pornit spre Nordkapp, din nou. Pentru a nu mai plăti, Valter mi-a dat permisul lui de conducere şi cardul lui de membru al Nordkapp Society, care-i permitea să intre pe platou fără să plătească. Am luat cardul, dar înainte să intru pe platou am avut mustrări de conştiinţă şi nu am intrat. Făceam, totuşi, un fals cu acte…

Aşa că am întors spre Knivsjelloden, am parcat în mica parcare de acolo şi mi-am luat picioarele la spinare spre cel mai nordic punct, mai nordic chiar decât Nordkapp-ul. Nici aici nu scapi de oameni, însă. Mai ştiau şi alţii de loc şi şi-au presărat corturile pe acolo… Aşa că m-am întors spre casă.

Nu era de plecat cu motorul. Vremea era urâtă şi mohorâtă. Norii erau foarte joşi, era frig şi ploua. Mă gândeam cu groază la mănuşile mele găurite şi la adiaşii mei care se udă mai degrabă ca o măicuţă lângă un stripper. L-am întrebat pe Valter dacă nu are ceva aţă să cos mănuşile. Are, dar mai are şi altceva: o idee mai bună! Aşa că mi-a dat o pereche de mănuşi de piele, cu care se dădea el pe snowmobil. Mi-a văzut şi încălţările, a zis “no good” şi a râs de ele, apoi m-a pus să-mi bag picioarele într-o păreche de cizme arctice. Ca turnate îmi veneau, erau fix măsura mea (41; picior mic, facem şi noi ce putem…). Astea nu mai erau gratis, erau 100 de euro, dar i-am dat bucuros că am încălţări calde.

Am mai stat de vorbă şi l-am întrebat despre problemele lui. Eh, uneori, iarna, când ninge abundent, drumul se închide chiar şi o săptămână. Păi şi mâncare? “No problemos” (era vorba lui preferată, cred că a zis-o de o mie de ori), are o ditamai lada frigorifică şi o cămară plină ca pentru un atac nuclear. Şi dacă are cartofi şi tutun, poate să se ducă frumuşel să dea un ochi în gheaţă şi e masa gratis.

Îmi arată o poză cu un peşte gigantic, cât el de mare (îmi dau seama pentu că stă lângă peşte, care e aninat într-o macara). Îmi zice că e just for show, că el nu mănâncă aşa ceva. Peştele ăla oceanic are 30 de ani. (aoleu, mă gândesc, păi e de-o seamă cu mine!). Şi-i daţi drumul la loc? Nu, îl vând la francezi. Râde şi zice că doar ăia mănâncă toate porcăriile de peşte. (să ne vadă pe noi, hmmmm…)

Şi apropo de peşte, norvegienii au boală pe nemţi. În afară de faptul că au căsăpit totul în urma lor când s-au retras din Norvegia pe vremea ăluia slab ca Stan şi cu mustaţă de Bran, vin o grămadă de turişti în rulote asezonate cu lăzi frigorifice, pescuiesc ca sparţii, le umplu şi pleacă înapoi în ţară, unde… vând peştele şi scot o grămadă de bani, fără a da un eurocent statului norvegian. Ia te uită ce face neamţul pe care noi îl tot lăudăm prin ţară! Fură şi el ca tot omul, de unde se vede că hoţia n-are ţară! Să nu mai aud expresia “neamţul e neamţ”, mult mai corect e “neamţul e şi el român”.

Alte probleme? Mafia rusească (heh…) care le vinde droguri. Se găsesc peste tot, în oraşele ceva mai mari. A, şi cerşetorii din ţările est europene (a fost delicat şi nu a zis “ţiganii români”). În rest, e pace şi linişte, cel puţin în Skarsvag. Stă cu uşa deschisă la casă de când e aici şi cu cheile lăsate în contact. Îi explic cum e situaţia în Bucureşti la capitolul ăsta şi-mi zice că la fel e şi în Oslo. În oraşele mari pur şi simplu nu poţi avea încredere…

Norii de afară sunt atât de joşi încât îmi intră în creier şi mă adorm. Mă duc să fac pipi, afară de geamul mare de la WC un ren cornos se holbează la mine.

Somn de voie, spălat de rufe, chestii administrative, încărcat de baterii, duş, saună, presărate de conversaţii cu Valter. O ofertă de lucru: să lucrez în fabrica de peşte din localitate. Trebuie să spintec peşti (câh!), să îi sortez pe mărimi, chestii simple. Se plăteşte la cantitatea prelucrată de peşte, dar salariul nu scade sub 4000 de euro pe lună. Valter îmi închiriază casa alăturată cu 400 de euro pe lună. Mâncarea, pe lună, e în jur de 1000 de euro. Să spunem că la sfârşitul lunii economisesc 1000 de euro… Îi spun că o să mă gândesc…

Mâine plec, însă, am tot ce-mi trebuie acum. Dar de gândit tot mă gândesc. Ce-o fi mai bine? Să puţi a peşte sau să-ţi pută fundul sub tine pe scaunul de birou? Să afli de la ştiri că feriboturile vor trece pe gaz, renunţând la benzina scumpă şi poluantă sau să afli dacă s-a schimbat tonalitatea râgâielii Preşedintelui sau cât de bine ară ogorul de puli Alina Plugaru?

Trebuie să plec, însă… Drumul mă cheamă, sunt încă multe lucruri de trăit acolo, multe vârfuri de pompă de băgat în gaura rezervorului, multe curbe pe care dansezi cu 90 la oră şi mult aer de munte cu miros de alge de respirat. Sunt parapeţi uneori, alteori nu, sunt căderi de pietre, drumuri în lucru şi scandinave care tocmai au făcut baie în fjord, învelite doar într-un prosop roz… Sunt tunele tăiate măiestru în munte, sunt gheţari alb-albaştri în zare şi-s ape neruşinate, care-ţi arată fundul…

Următoarele zile am dormit în cort, pe marginea drumului, în parcări cu WC, pe drumege laterale. M-am spălat cu şerveţele umede şi am mâncat supe şi conserve. Cu toate astea, niciun muc mai moale nu-mi tulbură nasul, darămite vreo boală. Când obosesc, mă odihnesc. Când mi-e foame, mănânc. Când mi-e sete, beau.

Sunt liber.

Inca.

A

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“When the road is long
And nowhere’s up ahead
Just the place I want to be
Is where I am instead

Shelter from the storm
Where is warm inside

Pe platforma de la Nordkapp am dat peste doi români emigrati in Germania, care călătoreau prin Scandinavia care mi-au recomandat cu căldură să văd insulele Lofoten. Şi pentru că în excursia asta am decis să merg după recomandări, nu după un plan, iată-mă pe drum, să văd Lofotenele!

Pe drum, m-am oprit la un muzeu, în Alta, unde am văzut că oamenii de aici pescuiau şi păstoreau reni şi elci de acu 6000 de ani. În timpul liber, se relaxau şi gravau figurine în piatră. Iar eu, 6000 de ani mai târziu, în timpul meu liber, mă uitam la ele. Ce-o fi cu picturile astea rupestre? Sunt in Altamira, in Muntii Altai şi aici, în Alta. Au ceva cu numele ăsta…

Am citit şi eu “Critica raţiunii pure” a lui Kant când eram mai necopt, dar nu s-a lipit de mine decât capitolul în care descria diferenţa dintre sublim şi frumos. Frumosul e liniştitor şi contemplativ, dar sublimul te zdrobeşte, te storceşte, e impunător şi nu mai există nimic după el. Frumosul îţi deschide gura cu exclamaţii, sublimul ţi-o închide. Frumosul trebuie cântat, dar sublimul există pur si simplu în sine.

Ei bine, drumul spre Lofoten este sublim.

La capatul drumului, se află localitatea cu nume de început de alfabet: A. A c-un cerc de sfinţenie deasupra literei. Este o aşezare pescărească, încă în funcţiune (am urmărit cu nesaţ şi cu o oarecare stinghereală cum trei muncitori tăiau peşte, întrebându-mă, întrebându-mă, întrebându-mă…), însă bine asortată turistic.

Lângă mine parchează un motociclist mare cât Meat Loaf, pe un puci de 350 cmc, un Suzuki DR. Aflu că-l cheamă Knut, intrăm în vorbă ca doi prieteni vechi şi merem să bem o cafea. Îmi spune: acum un an i-am zis prietenei mele că o să vin să beau o cafea aici. Şi iată-mă-s. Îi spun: acum 3 luni m-am decis să plec în lume cu motocicleta. Şi iată-mă-s.

Cu prietena lui e împreună de 12 ani şi are şi doi copii. Păi şi nu v-aţi căsătorit? Nea, de oricâte ori se aduce vorba de asta zic că o vor face “mâine”. Şi tot aşa de 12 ani. E prea multă bătaie de cap pentru o hârtie.

Astea-s şi gândurile mele, îi zic. La nuntă nu trebuie să fie decât doi oameni: tu şi ea. La sfârşitul unei nunţi eşti prea obosit să mai faci ceva. Prea multe rude, prea mulţi prieteni, prea mulţi, prea mult tot. E vinul bun? E bună sarmaua? Oare se aprind artificiile din tort? Păi şi rostul unei nunţi nu e să fii cu cocoana în noaptea nunţii? Atât şi nimic mai mult.

Îi zic că dacă o să fac vreodata vreo nuntă, îl pun pe cel mai bun prieten să se ocupe de tot, iar eu nu o să fac nimic. Râde şi cade pe gânduri: da, e o idee bună. Dar se va gândi la asta “mâine”.

(De altfel, cum ştiam şi aveam să aflu şi mai încolo, instituţia familială clasică aşa cum o ştim noi e destul de demodată aici în Scandinavia progresistă. Oamenii stau împreună şi se iubesc. Cumva, în ochii lor şi ai lui Dumnezeu, asta e suficient. Iar când nu se mai iubesc, se despart cu loc de bună ziua).

Pentru că văd un cort pe motorul lui Knut, îl intreb unde campează. Acum nu campează, se duce la casa de vacanţă a fratelui său, undeva la vreo 80 de km de aici. Îl întreb dacă pot pune cortul lângă casă. Sigur, dar trebuie să verifice cu frati-su. Îl sună, omul îşi dă acordul (“dar doar campat, nu altceva!”) şi pornesc cu el.

Ajung la destinaţie şi dau peste o casă veche de peste 200 de ani, care a fost a moşierului care stăpânea prin partea locului. Rău loc şi-a ales: e într-un fiord îngust, unde suflă vântul ca în tunelul aerodinamic unde se testează supersonice! Pe cer nori groşi, pe pâmânt un frig gros. Mă duc în spatele unui hambar, unde bate vântul ceva mai puţin. Knut vine la mine şi zice: “Putem face asta în două feluri: fie te las să campezi unde pofteşti, fie am încredere în tine şi te las în casă. Dar să nu-i spui fratelui meu!” Dacă aş avea o coadă, aş da din ea.

Înăuntru e frig, e totuşi o casă nelocuită, dar câteva lumini discrete în interiorul mobilat cu gust îmi crează impresia de căldură. Iar când Knut dă drumul la calorifere, impresia se schimbă în realitate. Iar când încep să vorbesc cu el, se schimbă în certitudine.

În Norvegia, aproape totul se face cu curent electric. Căldura în casă, gătitul, apa caldă. O casă are nevoie doar de apă rece, curent electric şi o fosă septică. Curentul electric e foarte ieftin aici şi aflu că au centrale pe mare, care convertesc energia valurilor în curent electric. Totul foarte ecologic şi “verde”. Deşi Norvegia are tone de gaz, nu-l văd folosit pe nicăieri, cu excepţia buteliilor de camping şi al utilizării lui ca combustibil pentru motoare.

La televizor e un concurs de triatlon. Knut îmi semnalează că Norvegia are un campion mondial. Românul care a cântat cu Paula Seling la Eurovision? Stă în Norvegia. Aaaa, îmi place Madrugada? Sunt din Norvegia. Nu mai ţin minte ce invenţie care a schimbat lumea? Norvegian! E mândru că ţara lui e printre cele mai bogate din lume, că are gaze, petrol, că e foarte curată şi foarte frumoasă şi că are cea mai importantă resursă din lume: oamenii. Suedia si Danemarca îi invidiază. De finlandezi, ce să mai zici: nişte sărăntoci!

Ascultându-l cum vorbeşte despre ţara lui, mă simt ca un părinte care are un copil urât şi prost. Sigur, îl iubesc, că e copilul meu, dar nu o să mă laud niciodată cu el, că nu am cu ce. (În paranteză fie spus, nu că ar trebui să facem copii ca să ne lăudăm cu ei; dar ar fi drăguţ să fie deştepţi şi frumoşi, nu?).

Îi dau nişte muzică de la mine, îi place la nebunie. Sora lui e cea mai tare cântăreaţă de Jazz din Norvegia. Tatăl lui, un pictor inginer care cântă la acordeon. A crescut într-o casă cu muzică şi găsesc extraordinar că-i plac şi cântecelele de la mine. Îmi zice să mă duc să o văd, la Oslo, unde are un magazin numai cu jazz, fix în buricul târgului. Îmi dă şi telefonul ei, dar să nu-l dau la nimeni, că e secret.

Pe geam, afară, vântul vâjâie şi ceţurile pilesc vârfurile caselor. În casa fostului moşier, Bodil Niska cântă la saxofon. Knut îmi spune că se bucură că a avut încredere în mine, eu îi spun că, totuşi, nu e bine, că nu ştii peste cine dai. Eh, zice el, ce-am fi dacă n-am avea încredere în oameni? (Prevăzători, zic eu, dar doar în gând.)

A lucrat pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. E frumos, îi zic, tare mi-ar plăcea să văd una. Frumos, dar periculos. Într-o zi, a pierdut elicopterul care-l ducea pe platformă. A doua zi a aflat că elicopterul ăla s-a prăbuşit şi toţi ocupanţii lui au murit. Dar, “so is life” (e vorba lui preferată). Acum îngrijeşte de bătrânii dintr-un azil. Îmi zice cu amărăciune: “ştii, puşcăriaşii de la noi ar trebui să schimbe locul cu bătrânii. Au trei mese pe zi, televizor în cameră, căldură, ieşiri regulate în curte, duşuri.” “Şi bătrânii nu au?” “Două mese pe zi, câteodată una, duş de două ori pe săptămână, rareori sunt scoşi afară… E inuman.” Mi se pare incredibil ce aud, dar Knut ştie mai bine, doar lucrează cu ei.

La televizor rulează o ştire cu motociclişti. Trei, Doamne, şi toţi trei au murit, azi, pe drumurile supersigure ale Norvegiei. Cum naiba? Depăşiri riscante, urmate de lipiri de parbriz, viteză prea mare în curbe, urmate de un zbor peste parapeţi, chestii d-astea. Sfat: safety first. Să merg încet, că e bine şi pentru mine şi pentru buzunare. Cu Politi nu e de şagă: nu-i vezi, dar dacă te văd ei pe tine, simţi sfredelul în portofel. Iar dacă depăşeşti cu 50 la oră viteza legală, simţi meatul uretral al vreunui deţinut norvegian căutând partea din interior a anusului.

A doua zi, după ce am uns lanţul şi am verificat nivelul de ulei, am pornit împreună spre ţintele noastre. El, Tromso. Eu, Trondheim. E inutil să spun că tot timpul mi-a făcut cinste cu mâncare şi băutură. Iar la plecare, mi-a făcut cadou un sac marinăresc, d-ăla superizolat la apă…

Mi-a mai spus şi de ce marinarii aveau cercel de aur în urechi, lucru pe care nu-l stiam. Nu pentru că era cool sau pentru că vroiau să identifice care-i gay sau nu, în funcţie de ce ureche foloseau. Nu, erau banii lor de înmormântare, dacă vroiau un mormânt pe pământ şi nu pe fundul apei. Un cercel, un coşciug şi-o peatră la cap. Şi când mă gândesc că eu mai degrabă vreau să mă odihnesc pe fundul mării decât într-o criptă de beton… Hotărât lucru, nu o să-mi bag cercel de aur în ureche!

(Cresc înăuntrul meu o perlă şi fiecare prieten pe care-l întâlnesc pe drum îmi adaugă un strat. Numai că e o perlă ciudată, ultimul strat nu acoperă ce e dedesubt şi se văd toate, hăt până la bucureşteanul din Galaţi care mi-a reparat cutia dreaptă…)

Îl însoţesc pe Knut 100 de kilometri afară din traseul meu normal (uitasem că eu merg în altă parte), dar nu regret niciun kilometru. Ne despărţim, că aşa-s drumurile, apropie şi despart oamenii.

And so is life.

Din Norvegia adunate

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Then my road won’t be so rough
I won’t be travelling all by myself”

…Şi-napoi la lume date. Sau un mic ghid de supravieţuire norvegiană şi fapte disparate de pe aici.

1. Hotelurile sunt de evitat. Tot ce ai nevoie se găseşte în camping: duş (obligatoriu), o bucătărioară cu plită electrică şi WC-uri decente. Unele au şi spălătorie de rufe. Preţurile variază între 10 şi 30 de euro pe noapte, în funcţie de notorietatea campingului sau de apropierea lui de un oraş mare. Unele-ti cer putin pe cazare, dar te rup la spalare sau la dusare.

2. Uneori găseşti net în campinguri, însă de cele mai multe ori nu.

3. Internet gratis se găseşte la biblioteca locală, baruri sau dacă ai noroc să dai de o reţea wireless neprotejată.

4. Restaurantele sunt de evitat. Orice rahat costă 100 de coroane, adică minimim 12 euro. Şi urcă ameţitor! Şi se adună!

5. Nu cumpăraţi apă! Dacă aveţi o sticlă de plastic, o puteţi reumple la orice camping, benzinărie (îl rugaţi pe casier să v-o umple) sau cafenea. (Eu, însă, pierd sticla de apă cam odată la două zile, în medie).

6. Subiectiv, cea mai bună benzină de 95 am găsit-o la Statoil. E mai bine rafinată, cred, şi consumul este mai mic. Pe termen lung, e o idee ce merită exploatată.

7. Dacă te poţi abţine de la duş sau ai metode alternative (şerveţele parfumate sau gel dezinfectant), poţi campa oriunde. Sfat: campează în popasurile de pe marginea drumurilor unde e şi WC. Sunt şi o grămadă de rulote acolo şi şoferi de TIR, dar e complet sigur.

8. Câteodată merită să iei autobuzul din camping spre oraş şi să laşi motorul lângă cort. În Oslo am dat 80 de NOK pe un abonament pe 24 de ore, valabil pe absolut orice mijloc de transport.

9. Dacă campingul e mare şi are multe corturi, poţi fi român şi poţi plăti doar o zi şi să stai 2. Nu verifică nimeni. Eu n-am fost şi am plătit de fiecare dată, din păcate…

10. Uneori te poţi strecura la duş în campinguri, fără să fii client al campingului. Nefiind român, nu a făcut asta, dar ideea e că se poate. Alteori e cu cartelă sau token luat de la recepţie.

11. Întrebaţi mereu dacă are duşul are temporizator. Eu n-am întrebat şi am băgat tokenul în aparat şi m-am trezit că am 3 minute să folosesc apa caldă! Aproape am ieşit cu clăbuci pe mine!

12. Cu cât mai spre Nord eşti, cu atât e mai sigur. În unele oraşe mi-am lăsat casca pe motor, nelegată, şi am găsit-o la locul ei!

13. Unele oraşe mai mari au bandă separată de BUS si TAXI, pe care masinile nu calcă (şi chiar respectă regula asta cu sfinţenie). Am încălcat regula asta luându-mă după alţi motociclişti într-o duminică seară când intram in Oslo şi se circula bară la bară. Am îngheţat când am văzut Poliţia Moto stând frumos în coloană, dar nu s-au luat după mine şi m-au lăsat în pace.

14. Limitele de viteză nu sunt puse fără cap. Nu pot să spun de câte ori am scăpat de belele doar respectându-le.

15. Au şi ei nebunii lor! Unul mi-a întors brusc în faţă, de pe banda 1, pe autostradă, eu fiind pe banda 2, ca să o ia inapoi pe celălalt sens, printr-un loc cu marcaj cvadriplu dublu continuu! Altul s-a hotărât în ultimul moment că nu vrea să iasă de pe autostradă şi a revenit în scurt pe banda 1, după ce deja o luase la dreapta, cu semnal cu tot… Noroc că, cumva, i-am prevăzut pe ăştia doi…

16. Pe drumurile pe care sunt separate sensurile prin marcaje, linia lor continuă e… întreruptă, dar are beţe mai lungi ca linia întreruptă-întreruptă. Mi-a luat ceva timp să mă prind, iar Poliţiei lor un timp infinit să mă prindă. Am scăpat şi aici.

17. Punctele de taxare sunt fără barieră aici, folosesc un sistem automat. Dacă îmi va veni ceva de plată acasă, rămâne de văzut. Uneori, pentru motociclete, taxa de drum e 0.

18. Radarele lor te iau numai din faţă şi nu sunt puse la ciupeală, ci doar în zone sensibile (cu şcoli, militare etc.) sau în zone cu accidente frecvente. Toate sunt presemnalizate şi au mai mult rol de prevenţie. Totuşi, înţeleg că sunt şi maşini de poliţie cu pistoale radar, care te belesc de departe. Eu n-am avut “norocul” să îi întâlnesc.

19. Caut maşini cu detector de radar şi mă lipesc de ele. Ieftin şi practic.

20. Unele oraşe au parcări moto, în centru, gratis. (Trondheim, de exemplu). În genere, e bine să pui motorul într-o parcare, nu aiurea. Dacă mai ai şi bagaje pe el, numai într-o parcare păzită, subterană.

21. În oraşele mari sunt mulţi hoţi de origine rro… pardon, română. Îi vezi, îi cunoşti. Ca om crescut în Vitan, am un avantaj clar asupra paşnicilor scandinavi. Şi poate singurul.

22. Din unele supermarketuri poţi să îţi faci o salată cu propriile mânuţe. O infuzie binemeritată şi ieftină de vitamine! Aceeaşi salată costă de 2-3 ori mai mult în oraş.

23. Nu luaţi niciodată mai multă mâncare decât puteţi mânca într-o zi sau pe loc. N-am ştiut asta şi am cam aruncat mâncare, cu osebire mezeluri, care nu prea rezistă.

24. Duminica totul e închis. Eu, însă, neştiind în ce zi a săptămânii mă aflu, am rămas pe dinafară şi am fost nevoit să mânânc de la fast-food. Scump şi prost adică. Aşa că nu strică să ai (ceva) provizii la tine.

25. Pâinea e bună rău, dar prinde mucegai repede. Pâinea uscată şi subţire e mai bună de drum lung!

Singur pe lume (de Hector Malot)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Mi-am petrecut ultimele (zeci de?) zile în cea mai neagră singurătate. Doar eu şi cu drumul. Niciun prieten de pe drum, niciun suflet cu care să vorbesc. Trondheim a fost ultimul oraş în care m-am împrietenit cu cineva, apoi tot drumul a fost un deşert. Uneori nici muzica nu merge şi tot ce am e vâjâitul vântului în cască…

Cum e omul! Cand are ceva, vrea altceva. Scandinavele cele blonde cu pielea alba stau cu orele la solar şi se boiesc cu cremă autobronzantă ca să fie cât mai ţigănci, negresele se vopsesc blonde. Alea cu ţâţe mici îşi bagă punguţe, alea cu ţâţe mari îşi scot grăsimi. Aia cu neveste mişto se duc la curve, ăia care fut non-stop visează la o iubită unică. Când e soare, e prea cald, când plouă, tare-ţi mai doreşti un pic de soare.

Cum aş putea să mă vait de singurătate, când am plecat tocmai ca să fiu singur? Nu e ipocrizie? Cum aş putea să zic că tare mi-aş dori să vorbesc cu un suflet ca Alexei, ca Dasha, ca Valter, ca Knut? E o vorbă: ai grijă ce îţi doreşti, că s-ar putea să primeşti. Aşa e. Mereu am primit ce mi-am dorit. Dar pot să duc ce mi se dă să duc?

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“And I’m surrounded by
A million people I
I still feel all alone
I wanna go home
Let me go home…”

Uneori casca mi se udă pe dinafară, alteori pe dinăuntru. Ce-or face oamenii care mi-s dragi? Cum merge viaţa lor înainte fără mine? Pământul se învârteşte oricum şi toţi îşi văd de viaţa lor. La serviciu se lucrează, uneori mult si degeaba, alteori deloc si pe bani. Acasă se uită lumea la televizor, la imbecilitati. Tare-mi lipseşte să mă mai uit la un film bun cu fratele meu sau cu prietenii mei…

Mi-e dor de gustul de ou ochi. Mama, ce-aş mai mânca o friptură!

Trec pe lângă case de oameni şi trag cu ochiul, din mers, înăuntru… Tocmai se pune masa, uneori doi iubiţi se pupă, alteori flicăre televizorul. De la baruri se aud râsete. Sunt în Berlin, pe o bancă dintr-o staţie de autobuz. Lângă mine, o femeie fără adăpost, bombăne ceva în legea ei şi ascultă muzică de la un radio portabil. Eu sunt singur acum, dar asta se va termina odată şi odată. Dar ea, care e singură mereu? Cum o fi pentru ea? Cum să nu înnebuneşti după o viaţă de singurătate?

În Oslo, am fost la muzeul lui Munch şi am văzut “Ţipătul”. Apoi am fost in parcul cu sculpturi ale lui Vigeland, unde taţi de piatră, bronz şi carne se jucau cu copiii lor, unde mame de piatră, bronz şi carne îşi ţineau iubiţii de mână şi copiii cu cealaltă. Blestemată societate, care nu te lasă să urli când îţi vine să urli!

La Berlin, pe semiîntuneric, zeci de cupluri dansează pe o muzică în surdină. Sunt într-o milonga berlineză, iar muzica îmi taie felii din inimă cu un fierăstrău fin şi lent. Fără anestezie.

În Copenhaga, m-am simţit singur acasă. Acasă, dar singur. Am băut o cafea cu oraşul şi am pornit mai departe, pe ploaie. Cândva oraşul ăsta va fi casa mea.

Să fii în aventura vieţii tale de până acum (oare?) şi să (te) plângi de singurătate! Când mii de oameni îşi doresc să facă ce fac eu acum! Pentru mine, viaţa e mereu în altă parte.

Am luna strălucind peste Munţii Pădurea Neagră, am şoimi care zboară deasupra cortului, am fulgere în zare şi nori superbi pe cerul senin. Am pârăiaşe susurând lângă cort, reni cu coarne păroase şi drumuri frumos virajate peste care zbor călare pe melc. Iar uneori am o casă în care e cald în timp ce afară e frig şi plouă şi unde se aude un jazz cald, în surdină. Am lacuri peste care vâslesc singur şi lacuri reci în care mă scald tremurând.

Dar fără iubire toate astea-s praf. Uscate, dispar în vânt şi degeaba.

Ca mine.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Now don’t be a cry baby
When there’s wood in the shed
There’s a bird in the chimmney
And a stone in my bed
When the road’s washed out
They pass the bottle around
And wait in the arms
Of the cold cold ground
Cold cold ground

…Sub mine, pământul e rece. Îl simt uneori, prin pânza cortului. Şi pot să mă păcălesc că pun între mine şi el o saltea autogonflabilă, un sac călduros de dormit sau iluzia că trăiesc o viaţă plină, însă pământul rece nu e niciodată departe.

Pământul rece nu e niciodată departe.

Camper of the storm

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Gonesc cu 30 la ora pe drumuri laturalnice, dealuri si ogoare. In stanga si dreapta mea, doua fronturi atmosferice beligerante, tunand si fulgerand, se indreapta unul spre celalalt. Urmeaza sa se dea batalia decisiva in ceruri, cu rezultate imediate pe pamant. Asa ca gonesc cu 30 la ora pe drumuri laturalnice, dealuri si ogoare, vanand un loc sub un petec de cer unde nu ploua si fulgera. GPS-ul e mort demult (si nici dupa a treia zi nu a inviat!), harta e bagata in ghiozdan, la pastrare si oricum nu are satuce si drumuri secundare. Asa ca navighez in deriva, in cautarea unui loc sa-mi pun capul si sa dorm.

O intersectie ca oricare altele, insa pe indicator e semnalizat ca drumul la dreapta e infundat. Decid ca infundat pentru altii poate fi exact ce-mi trebuie si o iau la dreapta. Dupa 50 de metri, drumul se infunda intr-o cladire care pare abandonata, stil C.A.P.. In fata cladirii, trei cosuri de gunoi, de culori diferite. Deci nu e chiar asa de abandonata, doar ca astazi e duminica. Si poate n-or fi prietenosi taranii locali sa vada o motocicleta c-un cort tuflit cand vin maine la locul lor de munca. Asa ca fac cale intoarsa.

Sunt obosit, e intuneric, incep cativa stropi, suficienti sa nu mai vad bine inainte. Ma indrept spre o padure, fie ce-o fi. Un palc de copaci, izolati in camp. Ii reperez si ii notez mental, in caz ca nu gasesc ceva mai bun. As vrea totusi sa-i evit, un palc de copaci poate fi vulnerabil la fulgere. Dar e mult mai bine decat sa fiu eu cuc erect in camp. Nici nu merg 200 de metri si dau de o padure adevarata. Plin de drumuri forestiere, dar nu e strop de asfalt, iar melcul fornaie infricosat. Daca ma rastorn intr-o padure, dracu vine sa ma scoata de acolo, iar eu nu-s fortos suficient sa-mi ridic Melcul cazut. Asa ca spun pas.

Padurea se termina, dau de un sat, nu vreau sa merg mai departe, e bun si palcul de copaci. Intorc cu greu pe drumul ingust, temandu-ma sa nu treaca vreo masina chiar atunci. In drum spre palc, prin padure, un semn de parcare pe care nu-l vazusem venind pe sensul celalalt. Nu mai e timp de decizii, ma infig in parcare cu sete. Ma rog, sunt vreo 5 metri de asfalt, dupa care incep niste banci. Las melcul pe asfalt si explorez pentru un loc de pus cortul. Nici nu fac 10 pasi ca usile unui palat invizibil sunt date de perete de un vant nebun. Copacii se apleaca in fata lui, respectuos, vajaind salbatic.

Smulg cortul dintre bagaje, merg 5 pasi mai incolo, sub un copac urias. Daca a rezistat atatia ani, o rezista la o furtuna mititica. Oscilez intre doua locuri, fix sub copac sau putin mai incolo. Vantul e atat de puternic, incat nici nu-l pot intinde pe jos. Il fixez intai in pamant in cele patru colturi, apoi scot rapid betele. A inceput ploaia deja, dar ce e mai greu e departe de a incepe. Ridic cortul, ii pun foaia, ploaia se dezlantuie. Alerg incoace si incolo de la motor la cort, arunc inauntru tot ce prind, iar la final ma arunc pe mine insumi. Afara e urgie…

Imi transform tricoul in carpa de sters pe jos si culeg tot ce am bagat umed in cort. Ma schimb in haine uscate si ma intind pe saltea. Ploua atat de rau, incat cortul incepe sa pluteasca in apa. De cate ori ii ating fundul, am impresia ca ating o saltea cu apa.

Aud sunetul unei portiere care se inchide si voci. Nu stiu daca ce aud e adevarat sau doar mi se nazare. Mi s-a mai intamplat inainte sa am halucinatii auditive, asa ca le ignor, pur si simplu. Oricum nu vreau sa ies in ploaia de afara. Dar mi-e frica si ciulesc urechile.

Pe strada trec masini si farurile lor arunca umbre ciudate pe cinematograful cu intuneric din cort. Sting orice lumina, nu vreau sa fiu observat. In continuare mi-e frica si ciulesc urechile. Am ciugulit si spray-ul paralizant din tank-bag si micul briceag pe care am dat 9 lei la Praktiker.

In zare se aude un “uuuuuuuu” prelung. E o sirena, sau cel putin sper ca e o sirena si nu sunt lupi. Mi s-a spus ca in padurile din Germania nu sunt lupi sau ursi, cel mult vulpi. A fost un caz intens mediatizat acum ceva vreme, cand un urs umbla prin wald-urile de p-aci, dar l-au impuscat. Nu mi-e frica de vulpi.

Deci, sunt bine.

Ploaia s-a mai oprit, aud apa siroind prin preajma. Din copaci cad picaturi mari, care in contact cu foaia cortului scot un sunet asemanator lovirii unei tobe. Da, ploaia asta are ritm. Cam haotic, daca se poate spune asta despre un ritm, dar totusi un ritm.

Adorm in ciudatul cantec de leagan al ploii…

In mijlocul noptii, aud un parait urmat de zgomotul ingrozitor al unei bufnituri, foarte aproape de mine. Ma trezesc buimac, sunt paralizat de frica. E un copac? E o craca? Daca-mi cade un copac in cap? Daca ma strapunge o craca? Uite ca posibilitatea asta n-am luat-o in calcul. Sa-mi pun casca? Sa-mi pun armura pe mine? E ridicol! Dar e sigur! Telefonul nu mai are baterie, GPS-ul e mort, deci nu pot sa-mi transmit coordonatele, daca se intampla ceva, aici raman…

Stau de veghe o ora, fortandu-ma sa stau treaz. Nu vad nimic in afara cortului, ma simt claustrat sub un clopot de intuneric, sub craca lui Damocles… Intr-un final adorm si dorm un somn chinuit de cosmaruri pe care nu mi le mai aduc aminte.

A doua zi ies la lumina din cort ca dintr-un pantec. Ma simt obosit si chinuit, dar, la naiba, sunt multumit ca-s in viata! Filosofez, vesel si inutil, ca asa o fi fost si prima zi de viata, doar ca pe vremea aia nu stiam atatea cuvinte in limba romana.

Pe celalalt loc unde am vrut sa pun cortul cu o noapte inainte era o craca groasa si rupta de copac.

Cantecel

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“I was born with a gift, a very powerful gift. And there’s alot of gifted people, and I noticed alot of gifted people shipwreck. People who are gifted with great beauty don’t quite know how to dish and deal it. People who are gifted with money, you can see how easily they can run off the rails. People who are gifted with very high intelligence, and a number of them that wind up alcoholic and isolated. In fact, the whole notion of having a gift, there is this requirement in it to test it, to ride close to the edge. It seems part and parcel of the very notion of the gift to rebel against it and to see whether is really real, because it can be very easily dissipated or damaged or ultimately destroyed. And I had an immense problem with it. And for the rest of my life I will struggle against the embracing of the mysterious self-distructing, self-murder, the urge to deny, defy, wreck, ruin, challenge one’s gift. Because it is a very precious thing, it’s kind of an incredible permision. I was born with this with this… gift, or this infliction, and I hope to get mature and protective and to choose into enlarge it and share it. And that’s the only purpose of my existance.”

Atât.