Monthly Archives: iulie 2010 - Page 2

Antigravitaţie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Gravity is working against me
And gravity wants to bring me down

Oh I’ll never know what makes this man
With all the love that his heart can stand
Dream of ways to throw it all away

Cortul meu e orientat spre răsărit şi deja începe să se simtă. Năduşesc, mă foiesc, cortul se învărte cu mine. În haosul din cort, scărmăn după telefon. Printr-o crăpătură de ochi văd şi cât e ora: mai puţin de şapte dimineaţa, oră care acasă nici nu exista pe ceas. Tabăra (sau o parte consistentă din ea) se trezea la viaţă, după o noapte grea, în care cred ca nicio femeie n-a scăpat.

Sub mine e o mică băltoacă. Aoleu!, îmi zic, dar nu era ce credeam, era doar transpiraţie. Eram ud leoarcă. Mi s-a mai întâmplat asta odată, la un festival, la Tîrgu-Mureş, când m-am autocopt în cort. Mă smulg repede din braţele amăgitoare ale căldurii şi mă trag de ceafă afară. Grozav, acum toată tabăra se învârte, nu numai cortul. Scot salteaua autogonflabilă şi mă întind în spatele cortului, la umbră. Mexicanul trece pe lângă mine: “Jîveişi? Life?” Fac semn de aşa şi aşa.

Trebuie să mă mişc spre toaletă. Pâlcuri, pâlcuri de bikeri cu beri în mână mă întâmpină şi mă îmbie. Numai vederea berii îmi umple gâtul de dorinţă. Dorinţa de a da la raţe, fireşte. Alerg disonant spre cutiile de plastic pe care scrie TUALET pe ruseşte, închid uşa şi las valul de scărbă şi valul de rău să se combine într-un tsunami de vodkă, cârnaţi şi cartofi prăjiţi, toate semidigerate, semipreparate. Primul sfincter îşi termină treaba, ultimul îşi cere şi el drepturile, pentru că sunt şi cufurit acum… Termin făcând faţă cu greu celui de-al doilea val de scârbă şi mă îndrept spre cort.

Tatuaţii văd că-s verde şi-mi fac cadou o pastilă galbenă, de greaţă. S-o iau, să n-o iau? O iau, chiar dacă nu are nici nume, darămite prospect. Trebuie să fac orice să-mi revin, am totuşi un drum de 350 de km în faţă.

Killerul Alexei apare lăngă mine. Acum, să mor dacă mint, nu ştiu ce-a făcut el cu energiile lui vindecătoare (eu zic că toată treaba asta e doar mambo-jambo), dar mă simt mai bine. Coasta nu mă mai doare, abia o simt. Vînătaia a disparut de tot. Să fie skinheadul anarhist inginero-mecanic skinhead-anarhist-inginero-mecanico-vindecător? Timpul ne-o va spune. Între timp mă îmbie cu cocaină. Nu, mulţumesc. Chiar asta-mi mai lipsea, în rest, am de toate! Swim? Da, e o idee infinit mai bună decât aia cu drogurile. Îi spun că sunt îngrijorat de alcoolul din sânge. No problem! Are el un test care-ţi măsoară alcoolul din sânge. Se duce şi-l aduce. Ăsta şi alte teste: de morfină, amfetamină, metamfetamină şi cocaină. E bazat Alexei. Află că plec (strânsesem cortul deja) şi se roagă de mine să rămân. Nici n-am văzut concertul (într-adevăr, concertul era a doua zi şi a treia zi; ce noroc pe urechile mele!). Vede că nu mă înduplec, aruncă argumentul suprem: “Striptease show! Tonight!” Ceva se rupe în mine, dar mi se rupe, trebuie să plec. Chiar dacă sunt ameţit ca dracu şi mi-e rău.

Motorul parcă are o juma de tonă. Mă împleticesc cu el printre corturile care-mi blochează calea, rugându-mă fierbinte să nu dărâm fierătania pe careva şi să-l omor sau, Doamne fereste!, să nu lovesc vreo unghie sensibilă de rus tare ca piatra. Nisip, sticle sparte, gropi cu cioburi şi nisip, rugile se intensifică. (Cine are nevoie să meargă la biserică când poţi pleca ameţit de la un festival moto?)

Sunt din nou pe traseu spre Sankt-Petersburg. De data asta, jocul cu evitarea poliţiei are o miză reală. Sunt cu căcatul la cur, atât la figurat, cât şi la propriu, pentru că tocmai v-am spus că sunt cufurit. Nu mai suport, mă opresc la o benzinărie. Dintr-o mie de flori parfumate, eu am ales-o: n-are WC. Îmi face semn spre o pădure din apropiere.

Cred că a mai făcut semnul ăsta câtorva sute de inşi. Sunt, literalmente, într-o poeniţă plină de flori maro. Sunt atent să nu zdrobesc vreo corolă de minuni, însă nu observ urzica bătrână, înaltă de un metru, care face băşica bună. Ustură, dar nu mă scarpin, ştiu lecţia. Îmi cultiv şi eu mica floare, mă şterg şi o şterg.

Pe drum, dintr-un tir, un bebeluş îmi face cu mâna. Fac şi eu înapoi, mai face odată şi se hlizeşte la mine, mama lui zâmbeşte. E frumos. Oare o să ajungă şi el un tatuat fioros cu lanţ gros de aur?

Sankt Petersburg. Pun benzină înainte să intru în oraş, am observat că dacă iei din afara oraşelor e mai ieftin. La ieşire, o băltoacă imensă. Trec prin ea, se face adâncuţă. Nu frânez, cine ştie ce-o fi la fundul ei. Valul creat mă udă din fund pînă în picioare. Aerul e răcoros de-a binelea, ca să nu zic că se face chiar frig! Clănţăn din dinţi, dar mai am un pic.

Ajung în oraş, parchez într-o mică parcare în spic, chiar lângă un echipaj de poliţie. Tremur, şi de frig şi olecuţică de frică, dar asta e. O sun pe Malika. Ghinion, nu poate ajunge acasă decât peste trei ore. Poliţiştii se uită cu curiozitate la mine, dacă nu chiar cu simpatie. N-am chef să aflu, mă car de acolo şi mă refugiez pe o stradă laterală, care avea un mic părculeţ amenajat. Înfig steagul pe o bancă, îmi împrăştii toate cele, îmi desfac toate armurile, protecţiile si mă simt liber, liber, liber!

Un moşar greu apare lângă mine. Îmi face semn să mă mai strâng, o fac, bombănind în gând. Din toate băncile libere, tocmai aici a venit? Are chef de vorbă, deapănă amintiri în rusă, deşi nu prea înţeleg. Nici “ne ponemaio” nu-l stăvileşte. Înţeleg că a făcut cumpărăturile, că are probleme cu inima (“sierţă”) şi că s-a oprit să-şi tragă sufletul. Mâine e “praznic”. Aoleu, cine a murit? Face semn de defilare. Ahaa, e sărbătoare. A fost şi el motociclist, dar prin anii 40. A călărit un Zundapp şi o motocicletă englezească, nu-i mai ştie numele. “Respect”, şi duc pumnul la inimă. Râde, apoi mai deapănă amintiri, c-o voce molcomă. E genul de bunic pe care orice nepot şi l-ar dori. Şi eu vreau sa fiu genul de bunic pe care orice nepot şi l-ar dori… Se aud nişte tunete în zare, s-a înnorat, s-a făcut frig de-a binelea, tremur din toate încheieturile. Face semn de ploaie şi pleacă. La revedere, bunic rus şi drag…

Pun pe mine atît un tricou cu mânecă lungă, cît şi geaca moto. Şi tot mi-e frig. Ce-o să mă fac în Norvegia, măi tată? Malika sună şi mă salvează: pot veni la ea! Uraaa, fug, vin ca gândul şi ca vântul care-mi şuieră oasele.

GPS-ul nu ştie că strada asta e cu sens unic şi-s din nou pe partea greşită. Ocolesc, bombănesc, bâjbâiesc, dar uite că am găsit. Blablablaskaya 19. Rahat, e… un gang. Un gang d-ala de film american, din ăla în care te jefuiesc jefuitorii. O sunt pe Malika, vine să mă ia. E în fundul gangului casa, drace…

Blocul e bătrân şi are un aer decrepit. Scările sunt tocite, miroase a mucegai şi a mîncare. Urcăm la 3 (etajul 2, pentru noi), deschide o uşă. Mamă, stă pe un etaj întreg, ce tare! O fi vreun loft? (artiştii cam stau în lofturi, în mintea mea creaţă). După uşă însă, un coridor lung, pe care zac de-a valma dulapuri vechi, două pisici, flori uscate, borcane pline ochi cu ţigări, geamuri vechi, calabalâc trecut şi inutil… Uşi multe şi dese, în spatele cărora nu ştiu cine şade. Două uşi deschise pe partea stîngă. Într-una, se zăresc vreo 6 aragaze. În alta, tot atîtea maşini de spălat şi vreo 3 chiuvete. Rufe întinse, ligheane peste ligheane. Miroase, vag, a pişat de pisică. (pastilelor de alergie, vă mânânc!!!!).

Apartamentul Malikăi nu e loft, dar nici mic nu e. Dincolo de peisajul kafkaesc de pe hol, e un apartament mobilat cu gust, c-o dezordine “artistică” care îmi place de mor. Un jazz se aude în surdină. O pianină tronează discret în mijlocul camerei. O claviatură e lîngă un calculator. După tot frigul, sunt inundat de căldură. Dar din aia, ştiţi voi…

Cer apă. Îmi arată un fierbător. Nu, apă rece. Nu au apă rece. Dar mi-e sete! Nu au apă. Ce să fac, beau apă caldă şi de data asta sunt inundat de căldură la propriu. N-am mai băut niciodată apă caldă şi atît, mereu pun un ceai, un praf, o ceva, o atenţie, o scobitoare. E ciudat rău să bei apă caldă, dar setea-i sete! Înţeleg mai apoi că clădirea e atât de veche încât canalizarea de apă potabilă nu e de încredere. Aşa că fiecare litru de apă e filtrat, apoi fiert.

Stau pe calculator şi postez povestea zilei de ieri. Pe perete, trei Putini şi un Medvedev, decupaţi din ziare şi înrămaţi, se uită la mine.

O ceşcuţă de artă

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

M-am sculat după o noapte în care toţi ţânţarii sfânto-petersburghezi mi-au prestat servicii sexuale pe suprafaţa pielii şi am dormit pe sponci. M-am târât (hey! un palindrom!) spre oraş, am mâncat, am beut suc etc. etc. Scopul era să ajung la Hermitage, un fel de Luvru rusesc. Pentru asta, am luat metroul, în direcţia greşită, evident. Dar asta mi-a dat timp să studiez harta metroului de aici şi ştiţi care era următoarea staţie în construcţie după capul liniei (spre care mă îndreptam)? Bukharestkaya! Acuma, ce legătură o fi între urâtul, depersonalizatul, abrutizatul, muncitorescul, stalinistul, sufocatul, aglomeratul, violat-urbanisticul Bucureşti şi minunăţia asta de oraş, nu mă întrebaţi.

Pentru că oraşul ăsta e cu adevărat minunat. Clădiri frumoase, palate de colo-colo, multe, multe poduri (e clădit pe 100 de insule, cică). E tăiat de fluvialul râu Neva, ale căror ape sunt şi ele tăiate de zeci şi sute de ambarcaţiuni, fie bărci pline cu turişti, fie bărcuţe şi yahturi ale ruşilor cu putere-n portofel…

Pe poduri bate vântul destul de tare, ceea ce flutură instant fustele mai lărguţe în exprimare ale drăguţelor de aici. Mărturisesc că mă bucur de fiecare dată când văd un chilot de sub fustă, ca la 14 ani, când vedeam chiloţii unei colege care stătea în spatele meu.

În oraş este “praznicul” de care îmi vorbea bunicul de ieri, adică e Ziua Marinei, care e şi ziua oraşului, pentru că St. Petersburg e şi port maritim şi port fluvial. La fiecare colţ de stradă sunt vânzători de băşti marinăreşti, tricouri marinăreşti şi… steaguri cu Mama Rusie, dar şi ceva steaguri ciudate, albastre cu alb, pe care stă imprimată vestita stea roşie şi secera şi ciocanul. Toată lumea poartă, ba o bască, ba un tricou, ba ambele şi am impresia că sunt într-un oraş plin de marinari.

Ajung la Hermitage, stau la o coadă imensă, las bagajele la garderobă şi purced la a vizita. Mvzevl este imens, trece o oră şi eu n-am trecut de antici. De vină e un mic computer stil “chioşc de informaţii”, pe care stau şi aflu totul despre pictura grecească din antichitate. La început făceau doar conturul, pe care-l umpleau cu maro. Apoi alt pictor a venit cu ideea ca femeile să fie pictate cu maro deschis, pentru a le deosebi de bărbaţi şi după culoare, nu doar după formă. Apoi unul a desenat linii şi în interiorul contururilor. Altul a început să le facă şi umbre, dându-le volum. Şi tot aşa, până s-a ajuns la fotorealism grecesc. Şi citesc fascinat tot felul de anecdote despre maeştrii pictori din vremurile alea şi mă gândesc cu ciudă: unde am fost, toţi anii ăştia? De ce nu ştiu deja lucrurile astea? Şi de ce nu ştiu să desenez o mână?

La sculpturi antice, două capete de daci şi o grămadă de capete de romani şi romane. Hello, Romania!!!!

Vizitez rătăcind pe acolo. Mereu sunt contra-curent, mă frec de grupuri imense de turişti de toate limbile pământului. Nu-mi plac egiptenii şi nici operele chinezoilor. Tot grecii îs baza, atât de frumoase sunt statuile lor, încât romanii crăpau de ciudă că n-au şi ei şi după ce i-au cucerit pe greci în luptă dreaptă le-au luat toate statuile şi le-au dus la ei acasă. Şi apoi au început să le copieze, mai stângaci la început, apoi din ce în ce mai bine. Da, romanii erau în artă ce sunt acum chinezii în tehnologie.

Pictori spanioli, italieni, flamanzi, apoi francezi se înşiră în faţa ochilor mei. Picasso are un salon imens, numai al lui. Să spun drept, dar drept de tot (iertare dacă-s complet afon în pictură): Picasso nu-mi place deloc! Nu mă atinge nicăieri. Ştiu, nu sunt în măsură să judec cu ochii şi cu mintea, dar cu inima tot o pot face. Şi inima tace la Picasso.

La Picasso, nu aveai loc să treci de lume. La tabloul de mai jos, nu zăbovea nimeni. Din toată expoziţia, mi-a plăcut cel mai mult…

Portrait of Marion Lenbach

Dar cel mai mult mi-au atras atenţia femeile acelea care stau şi păzesc tablourile. Ochiul vigilent. Toate bătrâne, toate urâte, grase. Cu dinţi urâţi, uneori cu respiraţie urât mirositoare (m-a pus păcatul să întreb ceva…). Femei trecute, femei urâte, înconjurate de frumuseţe şi capodopere. Femei care se uită în gol, care stau într-un loc în timp ce viaţa trece pe lângă ele, împreună cu femei frumoase, bărbaţi avuţi care vin să vadă artă, oameni care vin la Hermitage în culmea fericirii, pentru că viaţa e frumoasă, le-a dat tot şi vor mai mult. Femei cu mustaţă şi haine urâte, femei expirate, pe care nu le vrea nimeni. Le-a vrut vreodata cineva? Le-a iubit cineva? Le-a sărutat cineva vreodată gura care acum are dinţii în paragină? Le-a pus vreodată mâna pe curul care acum are mai multă şuncă ca un magazin cu mezeluri? Femei singure în săli mari prin care trec mii de oameni zilnic, adevărate opere în still Picasso ale lui Dumnezeu…

Ajung la etajul 3, etaj cu artă mongolă, turcească şi tapiserie. Aici e pustiu, doar 2-3 turişti rătăciţi, printre care şi eu. Aici femeile singure din sălile cu mii de oameni sunt şi mai singure. Aici cred că sunt trimise atunci când greşesc ceva la păzit, ca o pedeapsă. “Solitary confinement, for you, lady!” Cât de neimportante şi singure sunt şi exponatele astea! Cu toate astea, câţi nu s-ar bucura să li se facă cadou o sabie turcească din secolul XVI? Dar aici, nimeni nu se uită la ele. Mă aşez pe scaun şi mă uit la ele. Îmi ţiuie urechile de tăcere şi de singurătate. Salonul în care sunt e atât de neimportant, încât nici măcar nu are propria lui cerberiţă. E plin de scaune, însă, aşa că mă aşez şi păzesc eu sala (şi mai las ceva sânge să vină în tălpi).

Plec de la muzeul frumos şi rătăcesc fără sens prin oraş. Ajung… pe o plajă, fix în centrul oraşului. Sâni ţâşnesc, funduri se avântă îndrăzneţe spre cer, dar nu se zăreşte niciun sfârc, darămite mai mult. Nu e voie topless sau nu vor rusoaicele, dracu ştie. Profit de ocazie şi-mi slobozesc şuncile asudate de tirania transpiratului tricou. Oricum, toţi cei din jur fac asta. Fac plajă în mijlocul Sankt Petersburgului!

Dar turistul din mine nu-mi dă pace. Vizitez fortul lui Petru cel Mare, prima chestie fondată în oraşul ăsta (de fapt, fondarea oraşului, odată cu fortul a început). E imens, mă dor picioarele, ce n-aş da să fiu cu fundul pe motocicletă acum. În mijlocul fortului, o ditamai catedrala, în care e înmormântată puzderie de ţarinat şi regalitate rusească, în frunte cu Petru cel Mare. Apoi vizitez o închisoare unde au zăcut elite revoluţionare, contra-revoluţionare şi dracu mai ştie cine, că cine venea la putere, îi întemniţa pe precedenţii. Troţki însuşi şi-a făcut liniuţe cu zilele trecute, pe pereţii închisorii. Vizitez un tunel secret, care acum nu mai e aşa secret şi o şterg.

Elicopterele zumzăie deasupra capetelor. Sunt câteva la număr şi aterizează pe unde pot şi poftesc. Rusia este cu adevărat tărâmul libertăţii, nu America! Mă rog, pentru ăştia cu bani. Mă rog, pentru ăştia cu bani oriunde e tărâmul libertăţii.

Pe lângă mine trece un yaht (eram lângă apa, duh!) cu vreo 4 piţipoance bune şi vreo 2 sau 3 inşi. Una din ele, o blondă, pozează “pe capota yahtului”. Mă holbez la yaht ca un copil la vitrina de îngheţată într-o zi toridă de vară. Tipa ia aparatul şi îl îndreaptă înspre mine (şi gloata înconjurătoare, dar eu zic că e spre mine, na! E povestea mea!). Am pălăria de afghan pe cap, arăt ca Radar din M¤A¤S¤H. Poate d-aia.

Îmi scot adidaşii şi ciorapii şi îmi bag picioarele-n ea de Neva. După o zi de haladit, puţină apă rece pe picioare e tot ce-mi doresc. Îl întreb pe un rus care seamănă cu Tolea să îmi facă o poză şi-mi face, amabil.

E ultima poză, bateriiile mor fără onoare, iPod-ul e şi el supt, de mine nu mai vorbesc, aşa că mă îndrept spre casă. Rătăcesc pe lângă Universitatea lor, care e superbă, ca toate clădirile de aici. Un tip cu un handicap locomotor, strâmb cu totul şi care şchiopăta foarte rău, împingea un cărucior cu o femeie care nu putea merge deloc, probabil iubita lui… M-au podidit sentimente contradictorii, de bucurie pentru ei, de tristeţe pentu ei, de tristeţe pentru mine şi toţi oamenii normali, care au totul la picioare şi-şi bat joc, ajungând mici, meschini şi obosiţi…

Obosit (dar de un alt fel de oboseală) eram şi eu şi m-am aşezat pe nişte scări, în preajma unei femei care vindea nişte urşi de plastic de jucărie. Lumea trecea, se hlizeau la urşi, dar nimeni nu cumpăra. Şi femeia tot punea un urs pe masă, care făcea câţiva paşi, apoi îl lua şi-l ducea înapoi. Am stat o jumătate de oră, uitându-mă fascinat la urşii ăia şi enervându-mă că nu-i cumpără nimeni. Să iau un urs? Dar unde îl pun? Urs îmi trebuie? Până la urmă, am luat un urs, o să-l fac cadou Malikăi şi Dashei… (pe femeia care-i vindea o chema Albina).

Paşii m-au purtat spre casă, după un scurt popas la un supermarket, pentru a cumpăra mâncare. După ce am ajuns acasă, Dasha, sora Malikăi a stat cu mine la masă şi am stat puţin de vorbă, în englusă. Am întrebat-o care e cel mai interesant lucru pe care l-a făcut în viaţă. Pianul, normal. Am rugat-o să-mi cânte la pian. S-a ruşinat, dar mi-a spus că oricum va repeta mai târziu pentru un concurs la care va participa la toamnă.

Şi a început. Şi pe măsură ce ziua care trecuse se desprindea de pe mine cu viteza degetelor Dashei pe clape şi închideam ochii, eram poate cel mai fericit om din Sankt Petersburg.

Hell´s inki

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

M-am trezit ieri dimineata cocosat de diaree si ametit de deshidratarea anala. Gazdele mele au vazut ca nu sunt in apele mele (la propriu!) si nu m-au lasat sa plec. Mi-au dat, in schimb, plante chinezesti si un fel de carbune dulceag, tot chinezesc. M-au indemnat sa nu mai mananc mancare proasta si mi-au zis ca mai pot ramane o noapte, daca vreau. Din jumate in jumate de ora, veneau la patul unde boleam si imi aduceau ceai si apa cu sare.

Malika a venit sa isi ia la revedere, zicandu-mi ca pleaca “in Dacia”. De fapt, pleaca la asa numitele, pe rusa, “dacha”, care-s un fel de case de vacanta la tara si tot rusul cu ceva minim de stare le are. Am ramas cu Dasha si mama lor. Dasha ma intreba cu sfiala daca nu o pot invata cateva cuvinte romanesti. Sigur, ce cuvinte? Pai, cum se zice la “I love you!” Dar nu va bucurati pentru mine, inca, era pentru iubitul ei. Pentru mine, a invatat doar “La revedere!” si “Drum bun!”. Am rugat-o sa-mi pazeasca bagajele, ne-am pozat si am plecat.

Din nou pe drum. Trebuie sa marturisesc ca opririle in orase ma enerveaza. Sunt prea multi oameni, trebuie sa devin turist, sa vizitez, sa ma orientez. Nu, mie imi place drumul, asfaltul si kilometrii. Vizitarea catedralelor o pot face si cand sunt batran. Imi promit, in gand, ca Helsinki va fi ultimul oras unde zabovesc mai mult de o zi. V-am spus de la inceput sa nu va asteptati la poze turistice de la mine si am de gand sa ma tin de cuvant.

Odata in sa, cu castile in ureche, singur cu mine si cu muzica mea, totul dispare. Nu mai sunt probleme, nici macar diareea nu mai indrazneste sa ma deranjeze. Adrenalina? Sigur ca da, un cretin cu o duba tocmai depaseste pe contrasens si nu intra la loc. Ii fac cu farurile, claxonez, ii fac semn ca e nebun, nimic. Aproape ca ma scoate in decor.

Ma apropii de Finlanda, drumul devine din ce in ce mai pustiu si mai frumos (intotdeauna inainte de o granita mi s-a intamplat asa). O benzinarie Lukoil, unde e coada de masini ca la noi pe vremea lui Ceausescu. Abia facusem 60 de km de la ultimul plin, decid sa nu opresc (si mama ce-am regretat asta in Finlanda, unde benzina e 1.5 euro pe litru!).

Ajung la granita, partea rusa. Scot calm pasaportul, inregistrarea vizei, migration card-ul. Femeia se uita la mine, lung. Ce-o fi? “Declaratziie!” Ok, scot pixul sa completez. Niet! “Declaratziie!” Ma prind ca la intrarea in Rusia trebuia sa completez o declaratie vamala, pe care sa o predau aici. Numai ca nu mi-a cerut nimeni sa completez asa ceva, ca de pierdut sigur n-am pierdut-o. Ii explic femeii ca am intrat prin Ucraina si ca aia la granita mi-au spus “pashli-pashli!”. Incepe sa rada si ma lasa sa plec.

La passport control, o grasa care m-a tinut acolo 10 minute. A luat pasaportul meu (d-ala biometric), s-a uitat la el, l-a bagat la ultraviolete, la infrarosii si la lupa. In tot timpul asta, se uita la mine cu o spranceana ridicata. Ce dracu o fi? “Problem? Eta biometric!” “Aaaa, biometric!” Sesam, deschide-te, am spus cuvantul magic si m-a lasat sa plec. O ultima incercare: vamesul. Ma intreaba: “Narcotichi?” Scutur viguros din cap, scuip a scarba, se rade si asta si gata, am scapat de incercarea ruseasca! La plecare le fac cu mana, imi fac si ei cu mana si-mi ureaza ceva gen drum bun, pe ruseste.

La granita cu Finlanda, am trecut ca prin branza. Pe bune, a durat un minut. Am oprit, m-am dat jos, am intrat intr-o cladire care arata ca terminalul unui aeroport (cu scannere de bagaje, marmura pe jos si punct de Passport Control). Mi-am scos pasaportul, l-am pus pe un scanner de pasaport, s-a deschis o poarta, m-am oprit, doua camere mi-au scanat moaca, s-au deschis si portile alea si am ramas naucit de cat de simplu a fost. Atat de naucit, ca a fost nevoie sa vina un politist d-acolo sa-mi spuna ca pot sa plec.

Uraaa, Finlanda! Las in urma o Rusie despre care mi s-au spus multe, toate rele si nici unele adevarate. Nici atat de socanta cum ma asteptam sa fie, aproape moderna (cel putin pe unde am fost). E nedrept sa-i spunem Rusiei “lumea necivilizata”. Las in urma un card de prieteni de toate soiurile, artisti si mafioti, oraseni si tarani, care au in comun faptul ca au o inima mare, si poate nimic mai mult. Da, totul e mare in Rusia: strazile, pamantul, setea lor de putere si de lux si… inima. Balshoi siertza.

Doar de cateva lucruri chiar ma bucur ca am scapat: de gropi si de Militie.

Primul contact cu Finlanda: un semn de circulatie cu “Atentie la animale!”, pe care se odihnea un… elk. Melcul meu trebuie sa fie atent la elci.

Apoi m-au frapat campurile, care-s toate ca din vederi. Nicio buruiana, iarba e taiata la milimetru. Nicio cladire paraginita. In mijlocul campului, un bolovan cu cativa copaci, parca pus acolo de un peisagist. Semnele cu limitarile de viteza sunt electronice (poate pentru a le putea schimba in functie de trafic?). Am mari probleme in a sta atent la drum, cu peisajul asta superb in jur, evidentiat si de faptul ca soarele apune (am plecat din Sankt Petersburg pe la ora 3 dupa masa, cam tarzior…)

Caut benzinarii, pentru ca Melcul se apropie de 200 de km de la ultima alimentare. Nici una la vedere. Ma prind, intr-un tarziu, ca astia nu au benzinariile pe autostrada, probabil din motive de siguranta. Ca sa alimentez, trebuie sa intru intr-un oras. Gasesc benzinaria, ma dau jos fericit ca nu trebuie sa mai platesc inainte, ca la rusi (pentru ca foarte multi alimentau si se carau, rusii cer banii inainte; poti pune benzina de o anumita suma, sau poti sa pui o anumita cantitate de benzina; exceptia o fac benzinariile cu om la pompa). Aici, insa, doar bagi cardul intr-un cititor de carduri, pui cat poftesti si-ti opresc ei banii si tot. Tare! Bag cardul, bag pinul… Pin incorect! Ok, mai incerc odata, stiu sigur ca asta e pin-ul. Pin incorect. E stupid, daca mai bag odata pinul, imi blocheaza cardul. Apas toate tastele, Cancel, 1, 2, 3, 4, apas tot ce se poate apasa, nimic. Cardul e prizonier. Vine un tip, apasa patru cifre la plesneala, cardul iese afara. Hait, mi-au blocat cardul. Nu-i nimic, oricum e ala cu bani putini.

Scot celalalt card, chem un finlandez sa ma ajute. Bag pinul, eroare. Ma trec transpiratiile, dau cancel, apas toate tastele, aceeasi poveste. Mai bag pinul odata, apoi bag patru cifre la plesneala, cardul iese. Injur cu voce tare (“sa-mi bag pula-n el de card si ma-sa si crucea si adineaurea si anafura masii!!!”), fara grija, pentru ca in finlandeza “pulla” inseamna pui. Am ambele carduri blocate, niciun euro in buzunar (doar ruble, hrivne, lei si dolari), n-am bezina decat pentru poate 100-150 de km, se face noapte, se lasa frigul. Pai sa nu-i bagi in pizda masii?

Ma uit mai bine, stateam la o pompa pe care scria “Automat”. Pe pompa de alaturi, scria “Cash”. Ma duc la femeia de la casa… Cer o ciocolatica (1.5 Euro), cea mai ieftina (!) chestie de acolo. Cer sa platesc cu cardul, ca sa verific daca merge (poate, poate…) Uraaa, plata acceptata! Niciodata nu am fost mai fericit sa mi se ia banii! Ma arunc la pompa, valvartej, fac plinul, platesc si plec, nu inainte de a mai blestema odata finladejii cu civilizatia lor cu tot.

E frig, ma imbrac cu geaca. La revedere, caldurilor! Mi-e frig la turloaie, dau sa imi pun pantalonii de ploaie. Ia-i de unde nu-s. Ii trec la pierderi, dar nu cu inima usoara… Va trebui sa-mi cumpar altii de pe drum, neaparat!

Ajung la Helsinki, umblu fara rost, cautand un bancomat. Uite unul, e langa supermarket, grozav, pot sa fac si niste cumparaturi! Numai ca in fata lui, un suflet tulburat de viata si – mai ales – de alcool, un soi de aurolac de la noi, urat mirositor, tatuat si cu un aspect foarte decazut, ma repereaza. Se apropie cutremurandu-se de mine, foreaza dupa o flegma prelung in adancul bojocilor, o arunca in palma si… vine spre mine si motor. Ce vrea sa faca? Sa dam noroc? Sa mi-o lipeasca abtibild pe parbriz, sa-mi aduc aminte de el? Din fericire, o femeie la fel de beata si desfacuta, il striga si ii schimba cursul. Scot banii cu viteza de la bancomat, shit, vine spre mine, e cea mai rapida echipare din istorie, pun contactul si… fug. Nu cred ca o sa mai fac eu cumparaturi…

Ajung, rupt de oboseala, nervi si stress la Rastila Camping. Ma arunc la receptie, aproape ca zambesc de fericire ca am ajuns, intreb de loc de cort si… nu au. Dar se vede ca aveti loc, uite corturile acolo, e ditamai spatiul! Nu, au o regula stricta, un anumit numar de corturi (fix) si doar in anumite locuri si cel putin 4 metri intre ele. Dar am diaree! Ne pare rau. Dar am condus 600 de kilometri! (de fapt, sunt doar 300-350, dar parca viata se simte altfel cand faci pe tine). Ne pare rau. Ei, futu-va crucea mamilor voastre si anafura si adineaurea de civilizatii curului… E momentul in care ma apuca un dor napraznic de Rusia, unde “ne intelegeam noi”.

Totusi, sunt draguti si suna la vreo 2-3 campinguri din apropiere. Fara noroc, toate se inchid sau s-au inchis deja. Imi spun ca “mai bine ma duc in padure”, in parcul lor national. Multumesc, pai chiar asta o sa si fac. Dar nu am voie oriunde, doar la campinguri. Ei, drace, eu stiam altfel. (Free people act, ceva de genul; iti da voie sa pui cortul oriunde, inclusiv pe proprietate privata, atata vreme cat e doar pentru o zi, e stil bivuac, nu faci foc cu lemne si alte cateva chestii de bun simt). Imi spun sa revin maine dimineata, ca mai pleaca lumea intre timp. Multumesc, asa voi face.

Pun GPS-ul pe un camping intr-o padure, relativ aproape, la 30 de minute de mers, doar pentru ca-mi place cum suna: Oittaa. Mioritic, adica. Dupa 40 de minute de ratacit prin frig clantanitor (daca stai pe loc, nu e chiar asa, dar daca te misti cu 100 la ora, te cam ia…), ajung la Oittaa barsana. Inchis.

Doar o bariera imi blocheaza calea spre corturi, dar am loc sa o ocolesc cu motorul. Cand sa o fac, iese un fel de skinhead tatuat care pazea locul. Il intreb de loc de pus cortul, nu se poate, e inchis. Dar se vad corturile acolo, aici chiar era pustiu, erau 2-3 corturi, as fi avut loc. Am card de camping? Nu, unde sa-l fac? La Rastila. Pai de la Rastila vin! Mergeti inapoi, faceti-va card si va primim. “Insir-te, margarite” de injuraturi! Intre timp, mai venise unul c-o rulota. Asta sta de vorba cu astalant, eu ma uit la el, in ideea ca poate ma va baga in seama. Dar “time slot”-ul meu se epuizase. Imi dreg vocea, nimic. Ii zic “excuse me”, nimic. Parca nu eram acolo!!!!

Intr-un final, ma baga in seama si il intreb daca pot campa LANGA tabara. Sigur, poftim. Dar e sigur? E. Ok, sanatate, nici n-am nevoie de mai mult. Ba da, am nevoie de o sticla de 2 litri de apa, pe care mi-o umple. In spatele meu, o familie de rusi care aveau aceleasi probleme ca mine.

Pun cortul, dar nu inainte sa ma invelesc in cele mai lungi haine pe care le aveam: suntem langa o apa si tantarii de aici n-au mai mancat de mult. Arunc totul de-a valma in cort, cu lumina stinsa si incep despachetatul. Imi fac o supa, la butelia de propan, complet fara gust. Ma bag in sacul de dormit si incerc sa adorm. Nu e chip: langa cort au tras niste tinerei, au deschis usile de la masina si au dat muzica la maxim. Ascult Radio Rock, cu ceva Metallica de pe ultimele albume si ma minunez: ce chestie, dom’le, la astia pana si manelistii asculta rock!

Avanpostare

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

If you close the door to your house
Don’t let anybody in
It’s a room that’s full of nothing
All that underneath your skin

Schimb puţin foaia, în sensul că asta nu-i o postare de rememorare, ci o avanpostare.

Mâine la prima oră plec din Helsinki. E frumos, dar nu prea. E oraş european, ai văzut unul, le-ai văzut pe toate. Un centru vechi, neapărat istoric, unde s-au întâmplat chestii istorice. Chestia e că pe mine nu prea mă interesează clădirile. Sunt antropofob.

Scandinăvenii ăştia ştiu să facă din orice răhăţel pietrificat de viking un punct de atracţie turistică. N-am chef să văd pietre, am una chiar în pieptu-mi de aramă şi-s sătul de ele.

P-aci lumea se plimbă de colo-colo, făcând cumpărături. Asta e ocupaţia lor. Sunt jdemii de magazine, o muiere ar fi fericită în oraşul ăsta. Şi după ce obosesc de la shoppinng, se aşează cu curul pe scaunul unuia din cele o mie de baruri, cafenele, pub-uri şi restaurante. Adică consumă, futu-le muma-n cur de roboţi. Ori, eu am plecat în lume tocmai ca să fug de rahatul ăsta.

Aşa că îi bag în mamele lor blonde, cu ochii albaştri, beţive şi grase ca balenele şi mă sui pe drum.

Şi, vorbind de drum, se schimbă un pic destinaţia, în sensul că nu e Nordkapp. Prea mulţi merg acolo, vin mase de infestaţie bipedă acolo. Vin cu motocicletele, vin cu maşinile, vin cu autocarul. Fuck that, dacă vroiam asta, mă duceam la Curtea de Argeş, să-i simt ţâţişoarele Anei prin perete.

Nu, mă duc la Nordkinn. Tot cu “Nord”, dar măcar acolo te poţi holba liniştit în ochii abisului de afară şi de înăuntru, fără să mă dea la o parte un japonez care face poze tip “iola” (“io la Nordkapp”). Şi ăla chiar e cel mai nordic punct din Europa continentală. Sunt 24 de kilometri de mers, pe un drum ceţos, fără puncte de reper, cu un rucsac greu în spinare, echipament de campare, mâncare la supravieţuire, o busolă şi poate GPS. Motorul îl las in Mehamn, la vreun suflet rece şi bun.

Dacă-i luptă, luptă să fie.

Cortua est!

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

How can you pretend to know
Who you are or where you’ll go
When you just get by

And dream, dream all the time away
And dream, dream all your time away

Au trecut câteva zile bune de când nu am mai scris, n-am ţinut nici măcar un jurnal pe laptop, pentru că săracul Lappie (laptopul meu model EEEPC701 – n.a.) a ajuns complet supt de energie, iar la cort e greu cu prizele. Acum scriu oarecum din memorie, care n-a fost niciodata punctul meu forte, deci aveţi puţintică răbdare.

În prima zi, am plecat din Helsinki, bucuros şi entuziasmat că sunt din nou pe drum. Însă după doar 183 de kilometri, într-un popas, mi-am dat seama de evidenţă: mi-am uitat la campingul Rastila laptopul la încărcat, la Recepţie! Aşa că suie-te frumos înapoi în şa, întoarce pe linie continuă şi tule-o după mititelul care orăcăia în priză!

Pot să spun că dacă la dus drumul pe autostradă mi s-a părut suportabil (plicitisitor, dar suportabil), la întoarcere mi s-a părut un chin şi-un blestem şi tare mi-ar fi cu mirare să nu fi luat toate radarele de pe drum.

Radarele. Sunt inamicul nevăzut. Uneori sunt presemnalizate, alteori nu, alteori e doar semnul de radar si niciun radar. Nu se zăreşte nicio maşină de poliţie (Poliisi, singurul cuvânt în suomi pe care-l pricep), niciun poliţai, nimic. Totul e tăcut, hoţesc, pe ascuns, de parcă rolurile sunt inversate şi Poliţia fuge de tine. Mi-e un dor aprig de joaca de-a evitatul Miliţiei din Rusia. Nu ştiu ce sumă o să primesc acasă de plătit, pentru ca are dracului radare apar fix când ciupesc puţin acceleraţia, pe nesimţite. Stau într-o stare continuă de stress cu chestia asta.

Ajung la camping, culeg odorul, îl tuflesc în rucsac, iar pe autostradă (a treia oară!!!) Îmi jur că cu prima ocazie o să părăsesc autostrada, dar nu acum, acum e deja seară, se lasă frigul şi mă îndrept spre un camping pe care l-am ales pentru că e aproape şi are un nume comic: Mukulaan.

Ajung, pun cortul, peisajul e sublim. Lângă mine, s-a aciuat unul c-un BMW, un cort şi cu două gagici (una era pe drum). Presimţiri negre: n-o să dorm la noapte.

Am avut gura aurită cu smoală. Au râs, au chicotit, până aici, chestii normale. Dar de pe la vreo 3 noaptea încolo, mă trezeşte un plâns ritmic. Mă, şi plângeaaaa, şi plângeeea, dar ăla n-o iertaaaa… O fi şi la finlandezi cu plânset şi siluire, ca la japonezi…

Mă scol cu pungi la ochi. BMW-ul plecase, lăsând în urma lui un cort cu un morman de cutii de bere lângă. Să strângă proastele, şi cortul, şi gunoiul!

O iau spre Mikkeli, pentu că îmi place cu sună oraşul. După Varkaus, începe o ploaie torenţială. Nu văd nimic în faţă dar, din fericire, mă bag sub un pod, învelesc tankbag-ul în husa lui de ploaie, şterg casca cu un şerveţel şi o dau cu un fâs special c-o substanţă aquafobă adus din Japonia de prietenul meu Vali, numit Rain Braker (fâsul, nu prietenul). Magie! Picăturile de ploaie se dau la o parte, văd perfect în faţă, gonesc cu 120 la oră prin ploaie! (Trebuie spus că e o viteză perfect sigură pe autostrăzile finladeze, care-s drepte şi ca-n palmă)

Ploaia se opreşte, mă opresc şi eu. Mă îndrept spre Kuopio, dar părăsesc autostrada, sunt sătul de ea ca de mere acre… Acasă îmi place să merg pe autostradă, dar acum de la prea multă friptură ţi se apleacă.

Drumurile naţionale şi “judeţene” finlandeze sunt şi ele, perfecte. Nu ai ce să le zici. Limita de viteză e 100. Dacă te apropii de o intersecţie sau e o curbă mai, eh, sa zicem, dificilă, scade la 80. Dacă intri în oraş sau intersecţia e mare, e 60. Pe străzi locuite, 40. Totuşi, niciodată nu m-am simţit incomodat de limitările lor de viteză, nu mi-am dorit sa merg cu mai mult decât ce scria pe panou.

O altă chestie mişto: drumurile lor nu traversează localităţi. Daca stai in Cucuieţii din Deal, nu ai drum naţional să-ţi treacă sub geam. Se face frumos drumeag lateral din drumul cel mare şi mergi pe el dacă pofteşti şi ai treabă.

Am senzaţia că merg printr-un mare parc prin care întâmplător sunt drumuri şi case. Dacă-ţi plac lacurile şi pădurile, Finlanda e locul în care trebuie să vii. Din când în când, pe marginea drumului, un pâlc de cutii poştale, ceea ce trădează că dincolo de copaci sunt casele cuiva.

Nu au garduri, dar nici nu au case lipite una de alta. Fiecare e cu treaba lui. Casele au flori la fereşti, gazon perfect tuns şi, în general, arată superb. Gospodari, finlandejii ăştia.

Probleme pe drum: vântul. E puternic şi vine din stânga, vine din dreapta, dar cele mai nasoale sunt vânturile de forfecare, care mă iau întâi din stânga, apoi când compensez din motor, mă loveşte o pală din dreapta, care-mi îngheaţă inima de frică. Mai ales cu atâtea bagaje în spate şi cu aerodinamica mea…. Dar sunt ok, după cum se vede din figură.

Pun cortul undeva lângă Kajaani, în Vuokatti. Deşi practic în Finlanda îţi poţi pune cortul oriunde (“Everbody’s Free Roam Act”), sincer, nu merită. Într-un camping poţi să stai cu 10 Euro, cel mai adesea, iar lângă oraşele mai mari cu ceva mai multicel (aproximativ 20 de euro), iar de banii ăia ai duş cald, o bucătărie unde îţi poţi fierbe sau prăji ceva, pază (după ora 10) şi altele. Practic, ai tot ce ai nevoie, singurul inconvenient fiind că uneori e frig, ploaie şi vânt. Dar chiar şi aşa, pentru pieile mai sensibile, toate campingurile în care am fost aveau şi căbănuţe, sensibil mai scumpe, dar… obrazul subţire cu cheltuială se ţine!

Aici e un camping cu mulţi boşorogi care călătoresc la rulotă, dar şi cu două gagici care ţopăie pe o trambulină. În micul bar/cafenea de la recepţie, un moş care a băut o vodkă cu Sprite face un karaoke pe o melodie finlandeză, în timp ce toată crâşma îl acompaniază. Trebuie să spun că o limbă mai urâtă rar mi-a fost dat să aud. Multele sunete guturale şi – în mintea mea – dezarticulate mă fac să gândesc că finlandejii şi-au învăţat limba de la urşi şi foci. Iar pe muzică sună… câh, dar totuşi ceva mai bine ca germana.

Toată noaptea a plouat şi toată noaptea am visat că cineva mi-a furat motorul motorului. Serios, doar motorul, restul, şa, cadru, ghidon şi roţi erau la locul lor. Am agonizat până spre ziuă căutând (în vis), unde e motorul motorului. Şi după ce m-am trezit şi am văzut că e la locul lui, tot nu credeam, credeam că visez că motorul e bine şi că, de fapt, n-am motor la motor… (Sper să nu fie vreun semn rău, ceva.)

Am pornit spre Rovaniemi târziu, pentru că sunt dezorganizat şi niciodată nu îmi găsesc lucrurile. Petrec cam o jumătate de oră în fiecare zi căutând ceva ce cred că am pierdut, blestemând şi înjurând. Dacă desfăcutul lucrurilor e rapid, făcutul bagajelor e un calvar şi se întinde pe durata unei ore, poate chiar două… Iar dacă mai bate şi vântul cu furie, strângerea cortului e cu atât mai grea (o fac cu el ancorat!)

Plec, într-un final. E soare, e frumos, bate puţin vântul, dar m-am obişnuit. Însă, române, ţi se pregăteşte ceva…

La scurt timp după ce m-am avântat spre norii ăştia, a început… La început uşor, mocăneşte, nimic mai mult decât nişte stropi deşi şi rafinaţi. Apoi din ce în ce mai mult, până când s-a stabilizat într-o ploaie rece, constantă, un miliard de picături chinezeşti căzând toate odată… Geaca a rezistat binişor la apă, pantalonii de ploaie traşi peste pantaloni, la fel, însă ghetele s-au umplut mai rapid de apă ca Titanicul, iar mănuşile mele, care se udă repede şi se usucă greu mi-au înconjurat rapid mâinile cu un frigider portabil…

Aproape 200 de kilometri am dârdâit, din care vreo 75 în ploaie, iar restul în vântul care-mi bătea cu 120 la oră costumul ud… Însă mă mulţumeam să mă gândesc la duşul fierbinte şi la aspirina din camping şi totul era bine…

Am ajuns în camping, am întins cortul cu repeziciune şi nu am regretat. O altă rundă de ploaie a început. Dar de data asta e prea târziu pentru ea, sunt în haine uscate, încă mai dârdâi remanent şi m-am chircit în sacul de dormit.

E momentul să recapitulez câte ceva din problemele de pe drum:

1. Cutiile de metal sunt atroce. Una e strâmbă, se deschide greu şi se închide şi mai greu, dar lacătul iese uşor. Cealaltă se deschide ceva mai uşor, dar e un chin să-i scot lacătul din lăcaş. Mi-e groază de fiecare dată când trebuie să umblu în ele.

2. Mi-am pierdut, aşa cum am spus, pantalonii de ploaie, o pereche de ciorapi şi un alt ciorap, după care plânge perechea lui la mine în sac. În plus, mi-am uitat şi învelitoarea de laptop în Vuokatti.

3. Alarma e înfiorătoare. Porneşte când o apucă, iar de oprit merge doar dintr-o telecomandă. Celeilalte cred că s-a oxidat contactul de oprire, ceea ce o face inutilizabilă. Contemplez opţiunea de a o tăia cu briceagul şi de a o arunca într-un lac. Şi, slavă Domnului, în Finlanda sunt destule!

4. Încărcătorul de GPS nu stă în priza de brichetă. Trebuie să investighez o improvizaţie, ceva.

5. Mâncarea e foarte scumpă (am dat 5 euro pe un rahat de hot-dog cu un păhărel de cola, la 0.3 l). Nici gând să mănânc de la restaurant. Îmi cumpăr conserve de ton Tonikaata, supe Mama (un fel de Vifoane de la noi), iaurturi, banane, compot de ananas, mere, ceva ardei gras, de la S-Market-urile care-s peste tot lângă oraşe. Cu 10-15 euro trăiesc cam 2 zile.

5. Apa e scumpă, sub 1 euro pe 1.5 litri nu am găsit nimic. Din fericire, apa de la campinguri e buvabilă şi gratis, aşa că ţin cu dinţii de 2 sticle de plastic din Rusia… Venind vorba de apă, dacă în Rusia, pe căldurile alea, beam cam 4-5 litri de apă pe zi şi făceam pipi o singură dată pe zi, aici raportul e invers: abia dacă beau apă, dar fac de vreo 4-5 ori pe zi. E frig al dracului… Ce-o fi dincolo de Cercul Polar?

6. Benzina e 1.4-1.5 Euro litrul. Mai jos nu scade. Pun de unde apuc, nu fac mofturi la preţ. Benzinării: ABC, Shell, Neste Oil, Teboil, toate de calitate bună. Uneori poţi plăti la casă, dar cel mai adesea e totul automat. Pui banul înăuntru (trebuie să ai bani ficşi, că nu dă rest). Cardurile româneşti nu merg aici, decât dacă plăteşti la casă, şi uneori nici atunci. Aşa că e bine să ai Euro la tine de rezervă, de la bancomat.

6. Nici un suflet cu care să vorbesc. Zambesc, rad la tine, sunt amabili, dar cam atât. Ce-i drept, n-am pus niciun strop de lubrefiant social în gură de când am ajuns aici (preţul mă ajută foarte mult! e 9 euro o vodkă cu Sprite!)

7. Spăl rufele în camping. Uneori au detergent, alteori trebuie să aduci tu. E 2.5 euro taxa de folosire a maşinii de spălat. Instrucţiunile sunt doar în suomi, aşa că aleg ceva la plesneală, îmi fac o cruce cu limba şi dau Play. Până acum a mers sau doar mi-am parfumat rufele cu Ariel.

8. Netul e foarte, foarte rar. De aceea nu am apucat sa postez nimic atâtea zile. Aici, de unde postez (într-un camping din Rovaniemi), e 5 euro accesul la net wireless, dar după ce primeşti parola, îl poţi folosi cât vrei.

9. Mănuşile sunt foarte, foarte proaste de ploaie. În plus, cea stângă s-a rupt în două locuri, în podul palmei.

10. Încălţările sunt neadaptate la ploaia lungă şi nordică. Toate magazinele sunt închise. Noroc că am pungi de gunoi şi elastice 😉