Antigravitaţie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Gravity is working against me
And gravity wants to bring me down

Oh I’ll never know what makes this man
With all the love that his heart can stand
Dream of ways to throw it all away

Cortul meu e orientat spre răsărit şi deja începe să se simtă. Năduşesc, mă foiesc, cortul se învărte cu mine. În haosul din cort, scărmăn după telefon. Printr-o crăpătură de ochi văd şi cât e ora: mai puţin de şapte dimineaţa, oră care acasă nici nu exista pe ceas. Tabăra (sau o parte consistentă din ea) se trezea la viaţă, după o noapte grea, în care cred ca nicio femeie n-a scăpat.

Sub mine e o mică băltoacă. Aoleu!, îmi zic, dar nu era ce credeam, era doar transpiraţie. Eram ud leoarcă. Mi s-a mai întâmplat asta odată, la un festival, la Tîrgu-Mureş, când m-am autocopt în cort. Mă smulg repede din braţele amăgitoare ale căldurii şi mă trag de ceafă afară. Grozav, acum toată tabăra se învârte, nu numai cortul. Scot salteaua autogonflabilă şi mă întind în spatele cortului, la umbră. Mexicanul trece pe lângă mine: “Jîveişi? Life?” Fac semn de aşa şi aşa.

Trebuie să mă mişc spre toaletă. Pâlcuri, pâlcuri de bikeri cu beri în mână mă întâmpină şi mă îmbie. Numai vederea berii îmi umple gâtul de dorinţă. Dorinţa de a da la raţe, fireşte. Alerg disonant spre cutiile de plastic pe care scrie TUALET pe ruseşte, închid uşa şi las valul de scărbă şi valul de rău să se combine într-un tsunami de vodkă, cârnaţi şi cartofi prăjiţi, toate semidigerate, semipreparate. Primul sfincter îşi termină treaba, ultimul îşi cere şi el drepturile, pentru că sunt şi cufurit acum… Termin făcând faţă cu greu celui de-al doilea val de scârbă şi mă îndrept spre cort.

Tatuaţii văd că-s verde şi-mi fac cadou o pastilă galbenă, de greaţă. S-o iau, să n-o iau? O iau, chiar dacă nu are nici nume, darămite prospect. Trebuie să fac orice să-mi revin, am totuşi un drum de 350 de km în faţă.

Killerul Alexei apare lăngă mine. Acum, să mor dacă mint, nu ştiu ce-a făcut el cu energiile lui vindecătoare (eu zic că toată treaba asta e doar mambo-jambo), dar mă simt mai bine. Coasta nu mă mai doare, abia o simt. Vînătaia a disparut de tot. Să fie skinheadul anarhist inginero-mecanic skinhead-anarhist-inginero-mecanico-vindecător? Timpul ne-o va spune. Între timp mă îmbie cu cocaină. Nu, mulţumesc. Chiar asta-mi mai lipsea, în rest, am de toate! Swim? Da, e o idee infinit mai bună decât aia cu drogurile. Îi spun că sunt îngrijorat de alcoolul din sânge. No problem! Are el un test care-ţi măsoară alcoolul din sânge. Se duce şi-l aduce. Ăsta şi alte teste: de morfină, amfetamină, metamfetamină şi cocaină. E bazat Alexei. Află că plec (strânsesem cortul deja) şi se roagă de mine să rămân. Nici n-am văzut concertul (într-adevăr, concertul era a doua zi şi a treia zi; ce noroc pe urechile mele!). Vede că nu mă înduplec, aruncă argumentul suprem: “Striptease show! Tonight!” Ceva se rupe în mine, dar mi se rupe, trebuie să plec. Chiar dacă sunt ameţit ca dracu şi mi-e rău.

Motorul parcă are o juma de tonă. Mă împleticesc cu el printre corturile care-mi blochează calea, rugându-mă fierbinte să nu dărâm fierătania pe careva şi să-l omor sau, Doamne fereste!, să nu lovesc vreo unghie sensibilă de rus tare ca piatra. Nisip, sticle sparte, gropi cu cioburi şi nisip, rugile se intensifică. (Cine are nevoie să meargă la biserică când poţi pleca ameţit de la un festival moto?)

Sunt din nou pe traseu spre Sankt-Petersburg. De data asta, jocul cu evitarea poliţiei are o miză reală. Sunt cu căcatul la cur, atât la figurat, cât şi la propriu, pentru că tocmai v-am spus că sunt cufurit. Nu mai suport, mă opresc la o benzinărie. Dintr-o mie de flori parfumate, eu am ales-o: n-are WC. Îmi face semn spre o pădure din apropiere.

Cred că a mai făcut semnul ăsta câtorva sute de inşi. Sunt, literalmente, într-o poeniţă plină de flori maro. Sunt atent să nu zdrobesc vreo corolă de minuni, însă nu observ urzica bătrână, înaltă de un metru, care face băşica bună. Ustură, dar nu mă scarpin, ştiu lecţia. Îmi cultiv şi eu mica floare, mă şterg şi o şterg.

Pe drum, dintr-un tir, un bebeluş îmi face cu mâna. Fac şi eu înapoi, mai face odată şi se hlizeşte la mine, mama lui zâmbeşte. E frumos. Oare o să ajungă şi el un tatuat fioros cu lanţ gros de aur?

Sankt Petersburg. Pun benzină înainte să intru în oraş, am observat că dacă iei din afara oraşelor e mai ieftin. La ieşire, o băltoacă imensă. Trec prin ea, se face adâncuţă. Nu frânez, cine ştie ce-o fi la fundul ei. Valul creat mă udă din fund pînă în picioare. Aerul e răcoros de-a binelea, ca să nu zic că se face chiar frig! Clănţăn din dinţi, dar mai am un pic.

Ajung în oraş, parchez într-o mică parcare în spic, chiar lângă un echipaj de poliţie. Tremur, şi de frig şi olecuţică de frică, dar asta e. O sun pe Malika. Ghinion, nu poate ajunge acasă decât peste trei ore. Poliţiştii se uită cu curiozitate la mine, dacă nu chiar cu simpatie. N-am chef să aflu, mă car de acolo şi mă refugiez pe o stradă laterală, care avea un mic părculeţ amenajat. Înfig steagul pe o bancă, îmi împrăştii toate cele, îmi desfac toate armurile, protecţiile si mă simt liber, liber, liber!

Un moşar greu apare lângă mine. Îmi face semn să mă mai strâng, o fac, bombănind în gând. Din toate băncile libere, tocmai aici a venit? Are chef de vorbă, deapănă amintiri în rusă, deşi nu prea înţeleg. Nici “ne ponemaio” nu-l stăvileşte. Înţeleg că a făcut cumpărăturile, că are probleme cu inima (“sierţă”) şi că s-a oprit să-şi tragă sufletul. Mâine e “praznic”. Aoleu, cine a murit? Face semn de defilare. Ahaa, e sărbătoare. A fost şi el motociclist, dar prin anii 40. A călărit un Zundapp şi o motocicletă englezească, nu-i mai ştie numele. “Respect”, şi duc pumnul la inimă. Râde, apoi mai deapănă amintiri, c-o voce molcomă. E genul de bunic pe care orice nepot şi l-ar dori. Şi eu vreau sa fiu genul de bunic pe care orice nepot şi l-ar dori… Se aud nişte tunete în zare, s-a înnorat, s-a făcut frig de-a binelea, tremur din toate încheieturile. Face semn de ploaie şi pleacă. La revedere, bunic rus şi drag…

Pun pe mine atît un tricou cu mânecă lungă, cît şi geaca moto. Şi tot mi-e frig. Ce-o să mă fac în Norvegia, măi tată? Malika sună şi mă salvează: pot veni la ea! Uraaa, fug, vin ca gândul şi ca vântul care-mi şuieră oasele.

GPS-ul nu ştie că strada asta e cu sens unic şi-s din nou pe partea greşită. Ocolesc, bombănesc, bâjbâiesc, dar uite că am găsit. Blablablaskaya 19. Rahat, e… un gang. Un gang d-ala de film american, din ăla în care te jefuiesc jefuitorii. O sunt pe Malika, vine să mă ia. E în fundul gangului casa, drace…

Blocul e bătrân şi are un aer decrepit. Scările sunt tocite, miroase a mucegai şi a mîncare. Urcăm la 3 (etajul 2, pentru noi), deschide o uşă. Mamă, stă pe un etaj întreg, ce tare! O fi vreun loft? (artiştii cam stau în lofturi, în mintea mea creaţă). După uşă însă, un coridor lung, pe care zac de-a valma dulapuri vechi, două pisici, flori uscate, borcane pline ochi cu ţigări, geamuri vechi, calabalâc trecut şi inutil… Uşi multe şi dese, în spatele cărora nu ştiu cine şade. Două uşi deschise pe partea stîngă. Într-una, se zăresc vreo 6 aragaze. În alta, tot atîtea maşini de spălat şi vreo 3 chiuvete. Rufe întinse, ligheane peste ligheane. Miroase, vag, a pişat de pisică. (pastilelor de alergie, vă mânânc!!!!).

Apartamentul Malikăi nu e loft, dar nici mic nu e. Dincolo de peisajul kafkaesc de pe hol, e un apartament mobilat cu gust, c-o dezordine “artistică” care îmi place de mor. Un jazz se aude în surdină. O pianină tronează discret în mijlocul camerei. O claviatură e lîngă un calculator. După tot frigul, sunt inundat de căldură. Dar din aia, ştiţi voi…

Cer apă. Îmi arată un fierbător. Nu, apă rece. Nu au apă rece. Dar mi-e sete! Nu au apă. Ce să fac, beau apă caldă şi de data asta sunt inundat de căldură la propriu. N-am mai băut niciodată apă caldă şi atît, mereu pun un ceai, un praf, o ceva, o atenţie, o scobitoare. E ciudat rău să bei apă caldă, dar setea-i sete! Înţeleg mai apoi că clădirea e atât de veche încât canalizarea de apă potabilă nu e de încredere. Aşa că fiecare litru de apă e filtrat, apoi fiert.

Stau pe calculator şi postez povestea zilei de ieri. Pe perete, trei Putini şi un Medvedev, decupaţi din ziare şi înrămaţi, se uită la mine.

  1. aaah! un singur lucru ai uitat sa “exersezi”in pregatirea ta dinainte: cum sa bei
    trebuia sa-ti faci lectiile mai temeinic, bey 😉

  2. I-mi place de mor cum povestesti.I-ti citesc cu mare admiratie toate posturile.BRAVO!!!!

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>