Noaptea Devoratorilor de Vodka

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

And it’s lonely, lonely, lonely by your side
And nowhere, nowhere left to hide

Ca de obicei, ziua mea începe la ora 12. Înainte de asta mă coiesc, mănânc, mă învârt, fac bagajele, care de fiecare data se revarsă peste tot. E deja 12:30 şi pe uşă a apărut un post-it (nici aici n-am scăpat de ele?): “Orlando, 12:00, checkout!!!” Cobor la recepţie cu lenjeria de pat în braţe, predau cheia, îmi iau înregistrarea vizei la autorităţile ruse (fără ea poţi primi amenzi sau poţi fi şi explulzat!). Sunt dezamăgit, mă aşteptam la ceva mai… oficial, pentru 600 de ruble cât am plătit pe ea. E doar o copie jegoasă de toner şi arată foarte, foarte ieftin.

Ies din hotel, cu inima ţâţăindu-mi ca de obicei, pentru că o maşină de Miliţie se aciuase sub fereastra mea şi împărţea amenzi direct din Cornul Abundenţei.

Militia!

În timp ce puneam bagajele, melcul o ia uşor la vale, nerăbdător. Era pe cricul lateral, care tocmai se săltase uşurel. Nu-l puteam pune la loc, eram pe partea dreaptă, iar cricul lateral e pe partea stângă. Ce să fac? Dacă lăsam motocicleta liberă, cădea. Fix pe maşina în dreptul căreia o pusesem. Fix în faţa Miliţiei. Fix în faţa sediului Miliţiei. (e şi o parte bună, trebuia doar să trec strada pentru declaraţii). Aşa că iată-mă spânzurat peste şaua motocicletei, încercând să o ţin să nu cadă şi încercând să ajung la cricul lateral, însă fără succes. Caraghios, de-a dreptul… M-a salvat tot un miliţian care trecea p-acolo, căruia i-am făcut semne disperate, însoţite de un “Pomoşc, pajalsta…”. Încă 10 fire de păr alb, încă 2 kile de apă duse pe Apa Sâmbetei, dar după toate astea, Melcul era din nou pe singurul său picior!

Cap compas GPS pe noua adresă, la care ajung relativ uşor. Problema e că pe Leninsky Prospect sunt multe, multe blocuri. Care nu prea au numere pe ele. Şi dacă mă apucam să bâjbâi, nu aveam s-o fac cu motocicleta, care e greu de manevrat la viteze mici. Şi nici să las acolo bagajele nu era o opţiune, eram într-un fel de piaţă, cu fauna ei specifică.

Deci îl sun pe Aidan, prietenul Marinei. Nu ne înţelegem la telefon, eu îi spun că am ajuns, el că nu iese din casă să mă ghideze. O sun pe Marina, e la lucru, e într-o conferinţă, nu poate vorbi. O rog să-l sune pe om, până la urmă înţelege că am ajuns aproape şi vine să mă ia. Victorie!

Tipul arată foarte curios. E chelios, are dinţii rari şi, cu excepţia faptului că merge oleacă strâmb, e imaginea Spânului din Harap-Alb. Îl întreb unde locuieşte, îmi zice că Spania. A, e spaniol. Dar Aidan? Nu e un nume ciudat pentru un spaniol_ “I am not spanish, I’m scottish!”. Aha. Deci e scoţian, s-a mutat în Spania, şi acum stă la Moscova 2 luni, acasă la prietena lui moscovită pe care a cunoscut-o în Spania, găzduind-o la el acasă. Acum totul are sens.

Sunt anunţat că diseară va fi o petrecere. Aidan a scos o chitară şi cântă, acordând-o. Apoi cântă un blues neidentificat. Apoi “Teenage Dirtbag” de la Wheatus. O să fie frumos diseară, dacă deja e. Omul are gusturi la muzică. Încerc să dorm, să mă pregătesc de petrecut. Reuşesc.

Mă trezesc şi cu mine în cameră sunt italianul Federico şi o franţuzoaică simpatică. Sunt couchsurferi şi o să doarmă în aceeaşi cameră cu mine. Mai e de aşteptat să vină un cuplu. O să avem loc? O să avem, de obicei în camera asta dorm 7 inşi. Sapte inşi??? Mi-aduc aminte cu drag de clipele petrecute la Spitalul Budimex, cam acum 20 de ani, când m-am operat de hernie şi am dormit 4 inşi pe un pat de spital… Îmi vine să mor de ciudă, dar mor de curiozitate să văd cum îs petrecerile la ruşi.

De la o oră încolo, se sparge conducta. Micul apartament se umple cu 25 de inşi, din care care jumate ruşi, jumate expaţi care lucrează aici şi jumate (sic!) turişti. Fiecare contribuie cu ce poate. Doi mexicani (adevăraţi, nu portoricani) ne vor găti mâncare mexicană. La sfârşit, fiecare pune un bănuţ şi toată lumea va fi fericită. A, fiecare-şi aduce băutura, aşa că plec cu Federico în căutarea preţioasei băuturi ruseşti: vodka. Ni s-a recomandat marca verde (ca la noi, vodka e şi ea împărţită strict după calitate. E vodka de care beau săpătorii de şanţuri, vodkă middle-class şi vodkă de lux, care se împarte şi ea în trei clase: Gold, Platinum şi Imperial, ultima fiind cea mai bună şi cea mai scumpă).

Ieşim în stradă şi apoi, imediat, în piaţă. Sunt 100 de magazine, fără exagerare, toate specializate pe ceva. Parfumuri, fructe uscate, pânzeturi, mercerie, pescărie, bomboane, electronice, biscuiţi. Îmi place că nu găseşti biscuiţi la bomboane şi nici apă la fructe uscate. Totul e extrem de specializat, ca în occident, deşi suntem într-o piaţă băşită de cartier.

Cum spuneam, trecem prin zeci de magazine. Vodka? Niet. Mă, ăştia-s nebuni? În Rusia, unde se zice că niciodată nu eşti la mai mult de 50 de metri de vodkă, nu găsesc vodkă??? Găsim vodkă, dar taman într-intersecţie îndepărtată, spre care ne-au însoţit două tinere rusoaice, din care doar una vorbea ceva engleză. În paranteză fie spus, limba engleză la ruşi pare a fi tot atât de rară ca vodka. Sau nu ştim noi unde să o găsim (tot ca vodka). În schimb celelalte limbi europene sunt foarte răspândite: franceza, germana, italiana, spaniola etc. Şi ai dracu ruşi, le vorbesc fluent. La un moment dat, nu ştiam care-i mai italian dintre Federico şi cele două rusoaice care-l încercuiseră cu dulcele grai italienesc…

Petrecerea e in toi. Ingrediente? Un scoţian, un nemţălău cu două nemţoaice, un filipinez, un ungur (afumat bine), doi mexicani gătitori, un turcalete, o frantuzoaică, o neo-zeelandeză ţâţoasă şi încă pe atâţia ruşi şi rusoaice, ba bai beţi, ba mai transpiraţi, ba mai lesbiene, ba mai boemi, ba toţi cu gândul la emigrare…

În tot acest puhoi de oameni care socializează cu motoarele sociale duduind, mă simt complet singur şi izolat, ca o picătură de sânge pe o cămaşă albă cu picăţele negre.

Beau o bere cu gust de ananas şi 6.5% alcool, beau cvas (un fel de bere, fară alcool şi fără gustul amărui de bere, dacă o pot descrie aşa; e o băutură fermentată de malţ, dulce; tare ciudată la început, dar odată ce pui gura pe ea, nu-i mai dai drumul), de încălzire. Ameţesc puţin, oamenii intră în vorbă cu mine, mă întreabă de ce sunt acolo, le spun de excursie, aud exclamaţii de uimire, dar cumva totul mi se pare fals si flasc, e ca şi cum nu aş avea nimic interesant în afară de asta şi nu mi se pare corect să le spun de călătoria mea ca să par mai interesant. Decid să n-o mai fac. Şi încep să beau vodkă.

Lesbiana flirtează cu toată lumea masculină, inclusiv cu mine. Italianul e în limbă, stă ca un câine in curul ei lins doar de căţele. Gazda îl linişteşte tot c-o metaforă câinească: “You’re barking at the wrong tree!” (latri la copacul greşit – n.tr.) Mă enervează flirturile ei cu mine, drept cine mă ia?

Artistul boem, un urât cu alură de Nichita Stănescu cu ochelari fund de sifon, e impotent (după cum mi-a mărturisit, “no erection!”) şi amorezat până peste cap de lesbiana noastră (tipic pentru un impotent să-şi găsească ca ţintă ceva imposibil de atins; e mai uşor de trăit psihic cu asta decât cu ideea că nu ţi se scoală scula). Lesbiana ştie asta şi îi intoarce cuţitul în rană de câte ori poate. Tipul vine furios spre ea, să-i zică ceva pe ruseşte, asta sare de gâtul meu şi îmi pune mâna după mijlocul ei. Mi-e frică ca Nichita să nu facă o explozie de nervi, iar eu să fiu în raza undei de şoc. O fi impotent, dar e cu două capete mai mare ca mine (şi cu două-trei inele de grăsime în plus la burtă). Mă desprind de nebună şi plec în legea mea.

Îl intreb pe Federico: care e cea mai ciudată chestie care ţi s-a întâmplat în Rusia? Ăsta îmi povesteşte că s-a trezit într-o dimineaţă din beţie cu o miliţiancă în faţă care-l interoga pe ruseşte. A zis că visează şi s-a întors pe partea cealaltă. Mai încolo i s-a făcut sete şi s-a dus la frigider în bucătărie să bea apă. Acolo, un CSI rusesc: miliţienii dădeau cu făină de amprente pe jos. Colegul său de cameră tocmai se sinucisese, sărise pe geam de la etajul 9… “Only in Russia, eh?”

Mai târziu mă împrietenesc cu Nichita-Fund-de-Sifon. “No hardfeelings, eh?”, imi zice. “Romanian? Bună searaaaa!” Apoi îmi cântă un Gheorghe Zamfir, la fluier.

Lumea începe să se care, Marina are o ceartă psihotică cu Aidan, bazată pe gelozie imbecilă, se urlă, se aruncă cu chestii, dar dragostea e în aer. Rămân cu Federico, franţuzoaica şi neozeelandeza ţâţoasă. A, şi cu un chinezoi moscovit pe care-l cheamă Feodor şi pe care nu-l mai duce Dumnezeu acasă.

Feodor si Kate

După ce-l duce Dumnezeu acasă, Federico trage pe dreapta, imbibat de alcool. Franţuzoaica se culcă lângă el, iar lângă mine stă neo-zeelandeza ţâţoasă (dar fără prea mult cur, după cum aveam să constat). Dincolo de detaliile anatomice, extrem de importante, bineînţeles, are şi ea o poveste interesantă: predă engleza copiilor unei familii putred de bogate de ruşi, care au înfiat 20 de copii şi au tocmit 20 de profesori din lumea largă pe care-i plătesc regeşte ca să-i educe. În rest, face ce vrea, stă într-un palat şi merge în toată lumea, acolo unde mere şi alaiul de copii şi profesori.

  1. Foarte tare si aceasta povestire, la cat mai multe!

  2. supeeeeeeer, sa ne anunti cand vrei banuti de bnezina!

    daca as pelca tot cu coachsurfing as merge 🙂

    succese nebanuite

  3. Nu stiu exact cum ai constatat proprietatile partii dorsale, important mi se pare ca ea sa fi avansat partea ventrala suficient astfel incat orice poveste sa ti se fi parut interesanta. Vise placute..

  4. O precizare: nu mi-am tras-o cu neozeelandeza, dar a dormit langa mine in haine extrem de sumare, intrucat era extrem de cald. Precizarea-i pentru fanele mele din public. Multumesc.

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>