In mama Rusia!

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Ya – soldat,
Ya ne spal pyat’ let
i u menya pod glazami meshki
Ya sam ne videl,
no mne tak skazali
I’m a soldier
I haven’t slept in five years
And I have dark circles under my eyes
Haven’t seen them myself
But so I’ve been told

După o noapte în care am dormit regeste in casa lui Iura, dimineata m-a întâmpinat cu o masă copioasă: o omletă cu ceapă şi roşii de grădină, combinată cu piuree de cartofi. În timp ce mâncam, tocmai sosise fratele mai mare al lui Iura, Serghei, care m-a chemat până jos la motocicletă. Aflase că am căzut şi că aveam ceva probleme cu motocicleta şi m-a întrebat daca nu cumva poate să mă ajute. I-am zis un “DA!” mare cât melcul meu suferind şi am purces la lucru. Întâi mi-a îndreptat ghidonul (e ok acum!), iar apoi mi-a sudat cutiile, din nou. Dar ce zic eu sudat: le-a renascut din propria tabla şi le-a mai dat si ceva vopsea pe urmele de sudură. Mama lor a venit si mi-a dat o cutie cu medicamente (Spasmostop) şi iodul cu care mă dăduse cu o seară înainte. Tocmai când rosteam al 100-lea “spasiba”, a fost nevoie de al 101-lea: a apărut cu o pungă plină cu roşii de grădină şi castraveţi tocmai culeşi. Iar apoi mi-a dat şi o pâine şi o pungă cu biscuiţi. Înainte să mă sui pe motocicletă, Iura aleargă spre mine: “Stoi! STOI!”. Fusese în pivniţă şi se întorsese cu un borcan de ciuperci în oţet, la a cărei simplă vedere apa mi-a inundat gura, deşi tocmai mâncasem. Iar în curând, în timp ce le părăseam curtea, a urmat şi rândul ochilor…

Înainte de Mariupol m-am oprit o ţâră pe marginea drumului, sub ochii unor generali de armată care îmbiau tineretul să se înroleze (cred), de pe un panou publicitar. Mi-era foame şi ce moment mai bun pentru a desface borcanul de ciuperci! L-am mâncat pe tot, cu roşii şi castraveţi şi pâine. În timp ce şedeam eu pe buci şi îmbucam, trece un alai de motociclete pe sens opus, într-un cor de claxoane şi stroboscoape din faruri şi mâini ridicate a salut. Îi salut şi eu şi-mi văd de delicioasele ciuperci. Nici nu trec cateva clipe şi apar lângă mine. “Prăbliem?” “Niet, cuşnă!” (adică mânânc, pa ruski) De unde vin (“Buharest? Ooooo!”), unde mă duc (“Masva??!!!!!! OOOOOOOOO!!!!”) şi din vorbă-n vorbă aflu că se duceau la nunta unui prieten. Le fac semnul inelului, apoi pe-al cătuşelor şi încep să râdă. Drum bun, drum bun şi s-au dus în drumul lor. Era timpul să mă duc şi eu pe-al meu.

Mariupol. Un fel de Constanta, ca toate orasele ucrainiene de lângă mare. Vreau să ajung pe plajă, dar îmi barează calea o ditamai şina de cale ferată. Da, domnule, au pus-o chiar lângă plajă! Să vadă şi mecanicul de locomotivă nişte cărniţă sfârâind la soare. Mă oftic, nu vreau să las motorul în stradă şi eu să merg la plajă cu ditamai armura pe mine. Aşa că îmi iau tălpăşiţa spre Rostov. GPS-ul o ia razna, ajung în niste cartiere rău famate, cu străzi condimentate bogat cu nisip şi gropi, de unde nişte insi deschişi la cămaşă mă privesc cu curiozitate. Trag mai la umbră, departe de oricine şi scot GPS-ul. Dau să scot beţişorul lui de plastic (stylus-ul), ia-l de unde nu-i. Mii de fulgere, l-am pierdut acolo unde am luat masa cu drumul. Trebuie că mi-au luat ciupercile minţile. Ce să fac? Decid s-o iau totuşi spre Rostov, gândindu-mă că o să i-l plătesc eu lui Radu (prietenul care mi l-a dat) şi asta e. Între timp, scot un betişor cu vată de urechi şi manevrez GPS-ul cu el. Tot razna e. Văd un semn cu Melitopol (localitatea din care veneam), zic, ok, măcar să ies dintre beţivii ăştia simpatici. Oi găsi eu vreo centură a oraşului. Din semn în semn, din rătăceală în rătăceală şi din groapă-n groapă, ajung într-un peisaj familiar. Măi să fie, ăsta mă duce înapoi pe acelaşi drum. Găsesc panoul cu generali şi locul unde mâncasem castraveţii. In praful drumului, stylus-ul mă privea mustrător. Uraaaa, arunc betisorul, sunt din nou pe drum. Mă uit mai atent la traseu şi aflu cauza rătăcelii: ruta era pusă pe centrul oraşului Mariupol, nu pe Rostov-pe-Don! Îmi blestem zăpăceala, mă sui în şa, şi aerul în mişcare mă răcoreşte şi-mi aduce aminte că, de stresul cu GPS-ul, am şi uitat că temperatura corpului meu a ajuns la 50 de grade şi că-s uscat de tot.

Trec de Mariupol, ajung la Novoazovsk, pe care-l tot vedeam pe indicatoare. O firmă mare pe care scrie “YKRAINA” (sau asa ceva) şi un şir lung, lung, lung de maşini, trădează faptul că am ajuns la graniţa cu Rusia. Mi se face inima cât un purice. Dacă nu trec? Daca am pierdut vreo fituică? Dacă vor să mă controleze în cur? Dacă pur şi simplu nu le place de moaca mea? Pe site-ul consulatului Rusiei in Romania scria clar că dacă ai viza nu e garantat şi că intri. Un granicer vine la mine, imi cere pasaportul. Mă întreabă ceva cu “jarcă”. Jar? Aaa, dacă mi-e cald. Sigur, “balşoi jarcă”. Râde şi-mi face semn să depăşesc coada de maşini. O fac, cu inima cât un purice şi trăgând cu ochii la maşinile cu număr de Rusia, să nu fie vreun cefar stresat în ele. Ajung în faţă, vine altul şi îmi dă o foaie de completat. Mă scobesc după pix, din bagaje se revarsă un puhoi de obiecte, nici unul pix. Ii cer pix tocmai fetei cu controlul pasapoartelor, o rusoaică milităroasă, tunsă scurt. Imi dă, completez, la revedere.Până mă echipez, un rus bătrân apare lângă mine şi începe să vorbească câteva cuvinte pe româneşte. “Buna ziua, ce mai faci? Bine, bine?” Nici n-am plecat bine din ţară şi deja mi-e dor de limba mea… Şi ce straniu să auzi cuvintele astea declanşatoare de dor de la un rus bătrân, asa, aiurea… Imi trag mănuşile, pun contactul, aud “La revedere!”.

Las în urmă o Ucraină departe de poveştile pe care le-am tot auzit. Că-s bandiţi, că te jefuiesc, că Kalaşnicov, că să nu opresc într-un loc unde sunt singur. Că 10 dolari de şpagă, că 50 de dolari pentru rakeţi. Am văzut doar că poliţiştii şi agenţii de pază sunt mai înarmaţi decât la noi, ceea ce înseamnă că crima noastră organizată e mai dezorganizată decât a lor. La revedere, Ucraina, sora mai mică a fratelui ei mai mare. Un frate mare care a bătut-o, i-a luat jucăriile şi a lasat-o să moară de foame. Şi încă-i mai dă bobârnace şi o trage de codiţe. Pentru că poate.

Ceva îmi ia totuşi din amărăciunea părăsirii Ucrainei: drumurile. Faţă de ce am văzut la ucrainieni, e o distanţă ca de la cer la pământ. Melcul toarce liniştit, depănând în urma lui drumul cu 90 de km la oră. Mă dor şoldurile, mă ridic în picioare, să le mai relaxez. Un echipaj de politie, fi-r-ar să fie. M-au văzut, dar nu mă opresc. Motocicletele au avantajul că nu au număr pe faţă. Nu ştii cine e la ghidon: poate fi un român fraier, ca mine, sau fiul pierdut şi regăsit al lui Putin. Mă îmbată puţin gândul puterii anonimatului.

Văd un semn cu camping, soarele tocmai apune, e un moment bun, zic eu. Fac la dreapta, arată bine, arată grozav, numai că nu e niciun cort. Se aude o muzică rusească tipică, d-aia de-şi azvârl băieţii picioarele. Doua tipe în costum de baie se uită la mine. Iese o mamuska de tip sovietic, o intreb “scolcă numer” (cât costă camera), e ok, numai că e o problemă: eu tocmai am intrat in Rusia si nu am nicio rublişoară. Bancomat? Da, la 14 kilometri. Plec, cu promsiunea că mă voi întoarce.

Ajung in Tangarog sau ceva de genul. Oraşul e urât şi toate bancomatele sunt pe partea cealaltă. Continui să merg, poate, poate. Iar mă rătăcesc, cu tot GPS-ul cu tot, care are doar un drum principal din orasul ăsta, în rest nimic. Decid s-o iau spre Rostov, da-l naibii de camping. Găsesc un capăt de aţă, sub forma unui semn şi mă agăţ de el. GPS-ul găseşte şi el drumul principal. Gata, sunt pe drumul de Rostov. (Ca o paranteză: singurul lucru văzut în oraşul ăsta e un tanc, făcut monument. Toate oraşele sovietice au unul. Ce bine ar fi dacă toate tancurile ar fi monumente. Dar tare mă tem că nu-i deloc aşa şi ce vedem noi e o carcasă vopsită frumos, ieşită la pensie şi trăind in tihnă după ce a omorât în stânga şi în dreapta. Cam ca TOŢI torţionarii noştri.)

Rostovul e urias. Dau peste doi motociclisti rusi, călare pe vitezane. Unul din ei tocmai mă depăşise când veneam la Rostov. Avea 250 la ora. Îi intreb de “găstiniţa” (hotel). Le cer să îmi arate pe GPS, dar ei au o idee mai bună: să merg cu ei. La început mă bucur, dar apoi mi se face părul măciucă văzând cum merg. Zboară cu 100 la oră prin oraş, mie mi se strânge curul, melcul meu gâfâie, dar ţine pasul cu ei, cu cochilia lui imensă de bagaje cu tot. O curbă la 90 de grade, ei se apleacă lejer, mă aplec şi eu, dar dau cu scutul de asfalt. Sunt obosit şi mă sperii, apăs frâna, motorul se duce în voblaj. Nu ştiu prin ce miracol am reuşit să o controlez la loc, dar mi-a stat inima în loc. “Are you ok?”. “Da”, dar curul meu s-a transformat într-o gaură neagră, la cât l-am comprimat.

Mă duc la un motel de pe drumul spre Moscova (mai sunt 1000 de kilometri, uraaaa!). Am noroc, din nou: e ultima cameră liberă. O rezerv cu ajutorul lor, apoi dau o fugă până la IKEA să scot ruble. Cardul meu se plange de slăbiciune, succesiv, la 6000, apoi la 5000, apoi la 4000, apoi la 3000 de ruble. Scot 2000 de ruble, alerg la motor (care avea toate bagajele pe el, într-o parcare cu inşi dubioşi), mă întorc, iau camera şi… se aude foc de artificii afara. Multumesc, sunteti drăguţi, dar nu trebuia. Dar, de fapt, vorbesc prostii, dupa o astfel de zi, da, trebuia să fie la final un foc de artificii.

  1. Bine ca mi-ai gasit stylusul, ca altfel te bateam cu cricul la intoarcere 😆

  2. Nu puteai sa-l bati ca ti-a pierdut si cricul. 😀

    Brava bre. Super aventura.

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>