Din UE in UA

    Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

    You might slip, you might slide
    You might stumble and fall by the road side
    But don’t ever let nobody drag your spirit down
    Remember you’re walking up to heaven
    Don’t let nobody turn you around

    O noapte (scurtă, că eram rupt) de stat la poveşti cu paznicul de la parcul de dezmembrări (al cărui nume era Melu, ciudat de fonetic apropiat de Melcul meu; însă toată lumea îi zice Nelu). Să fiu drept, poveştile nu erau extrem de interesante, căci erau mai mult despre montarea de ascensoare prin Europa, domeniu care nu mă interesează câtuşi de puţin. Dar omul era sătul de singurătate şi adora să-mi povestească nimicuri. Asta în timp ce ţânţarii au tăbărât pe mine, de mi-au lăsat pete de pojar pe-acolo pe unde au prins piele goală.

    Dimineaţă, în aşteptarea lui Paul (patronul de la dezmembrări), care mi-a promis că-mi face cutia, am mai schimbat vorbe şi filme cu unul dintre cei doi mecanici de la dezmembrări. Omul era cinefil, sau măcar un împătimit al filmelor: avea acasă (conform ziselor sale), peste 1000 de DVD-uri rip-ate de pe DVD-uri originale, cu etichete copiate dupa alea originale (sau căutate pe net), ba încă şi-a mai luat şi imprimantă ca să scrie pe DVD-uri (tot etichete originale). Era o plăcere să vorbeşti cu dânsul!

    Paul a venit şi după ce s-a ocupat de ceva clienţi mi-a exemplificat străvechea zicală motociclistică (“Fierul se-ndreaptă!” – şi se sudează, aş adăuga eu), aşa că în jurul orei 12, cutiile erau gata. şi cu ele, şi o ploaie torenţială care a căzut vreo jumătate de oră. Mi-am luat la revedere de la oamenii ăştia, cu promisiunea că o să-i sun când mă întorc, să vadă că-s bine.

    "Fierul se-ndreapta!"

    După un scurt ocol prin Galaţi (GPS-ul vroia să mă bage pe drumul groazei, pe care venisem), am luat-o spre Giurgiuleşti. Drumul era gol şi bun. M-a încercat un sentiment grozav: eram din nou pe drum, după ce-am trecut prin clipe de mari îndoieli că pot reuşi să trec mai departe. Mă şi vizualizam întorcându-mă acasă, amărât şi cu coada-ntre picioare, după doar o plimbare până la gârlă. Dar asta doar câteva secunde, pentru că mi-am spus că totul se rezolvă şi nu trebuie să mă dau bătut aşa uşor.

    La graniţa cu Moldova erau trei cozi. Bineînţeles că m-am aşezat la cea greşită. Mai scurtă, dar greşită. Era graniţa pentru cetăţenii moldoveni (din Rep. Moldova), cea cu traficul mic de frontieră. şi dă-i inapoi cu spatele şi luptă, şi transpiră (şi de cald, şi de frică, pe jos era nisip). M-am aşezat la coada corectă şi am întrebat cam cât durează. “O oră”, mi s-a spus, de la o gălăţeancă cu Cielo, care cum a prins un loc liber la coada de maşini, s-a băgat repede în faţă. Era un soare arzător şi în se simţea în aer risipindu-se parfumul regulilor, căci coada nu era tocmai coadă: era o aşezare din care ieşea mai repede ăla cu bani mai mulţi sau cu nesimţirea mai mare. Rând pe rând se aşezau la rând, se dădeau jos, mergeau la vameşi, “vorbeau ceva” şi se întorceau trăgând maşina la coada inexistentă de la Corpul Diplomatic. Am aflat astfel că România e plină de diplomaţi, dacă doar într-o oră au trecut cinci. Da, la noi e o diplomaţie generalizată.

    Consumându-mi năduful şi zăduful, văd că atunci când coada ajunge aproape de barieră, cu mine cu tot, se bagă repede un smecher cu un Mercedes in faţa ăluia din faţa mea. şi ăsta, un tată de familie, dar înalt şi solid, se dă jos la el, şi tot cu diplomaţie îi explică ceva. Apoi se suie în maşină şi dă nervos înapoi, mai, mai să mă dărâme, ca să-i facă loc şmecherului cu Mercedes-ul să-şi ducă şmecheria în altă parte.Eu dau cât pot de mult în spate, când aud un “Uăi, uăi, uăi, CI FACI, UăI!?” Dădusem cu Melcul peste alt şmecher, c-un BMW. Eu bâigui un “scuze, frate, era să dea ăsta din faţă peste mine”. El studiază îndelung capota şi îmi arată un punct micuţ în care parcă s-a luat un nanometru pătrat de vopsea. “Ai noroc”, zice şi-mi face şmecheresc cu ochiul. Am, zic şi eu în gând, neschiţând niciun gest.

    Ajung într-un final la ghişeu, scot actele cu emoţii, pentru că am auzit că vameşii sunt scârboşi. Da’ de unde! ăştia sunt super amabili şi drăguţi, mă întreabă unde merg, cu ce scop, mă sfătuiesc să am grijă, îmi verifică Cartea Verde (nu pentru că e nevoie, ci pentru că le cer eu să-mi spună dacă e ok, pentru că Ucraina e într-un chenar negru şi nu ştiu ce înseamnă asta). “Drum bun!”, îmi zic şi eu le mulţumesc, că o să am nevoie de urarea asta mai încolo.

    Mai intru într-o graniţă, dar acolo nu stau mult şi vine la mine o grănicereasă (aşa se zice?) tânără şi drăguţă care mă pofteşte în faţă, la umbră, să nu stau în soare. îi dau actele şi în timp ce se ocupă de tot, opreşte lângă mine un autobuz cu ruşi. şoferul scoate capul pe geam şi “vîi panimaiete paruschi?”. “Nimnogă”-i zic şi la semnul ăsta se revarsă peste mine un potop de rusă pe care-l stăvilesc cu un “ne ponemaio”. Unul din pasagerii lui îmi explică că vrea să ştie cât costă echipamentul. Arunc o sumă şi mă întreabă daca nu mi-e cald. Scot limba de un cot, zic “balşoi” şi iar scot limba. Râde (şi cu el, tot autocarul).

    Grănicereasa tânără şi frumoasă îmi face semn să vin după acte şi… “drum bun!”. Aflu că mai e o graniţă, cea cu Ucraina. Mă opresc între timp la o caşcarabetă pe care scrie ceva de genul “Moldasig”. înăuntru e amenajat ca o bojdeucă, cu pat, carpete pe pereţi, tot tacâmul. O masă de lemn, la care stau două femei care-mi zâmbesc larg. Pe masă, cărţi vechi, aşezate în patru grămezi. Pasămite, s-a ghicit în ele. Le întreb dacă e bună asigurarea (ele trebuie să ştie, ce naiba!) şi aflu că-i bună. Mă întreabă unde merg şi după ce le zic, îmi zic să am grijă la muscali. “Muscali?” “Bandiţi.” Mi-au văzut cortul şi mi-au spus să nu cumva să-l aşez prin cele coclauri, că-i pericol. La final, mi-au zis să-mi şterg picioarele de podea. “Dar sunt curat!” “Nu de-aia”, zic ele şi râd, “pentru noroc. Să tot avem clienţi ca tine!” îmi şterg picioarele, simbolic, să le fac pe plac, şi mă gândesc ca n-am cumpărat nimic de acolo, deci le doresc sa nu aiba clienţi ca mine.

    Înainte să intru la ucrainieni în vamă, ceva ce pare a fi un punct de control. Drumul e rău de tot, gropi, nisip, tot tacâmul. Un ins îmi face semn să trec. Trec cu mare băgare de seamă, să nu mă prăvălesc peste el. Altul urlă după mine: “ALOOO, DOMNUUUUU!!” şi îmi dă o foaie A4 pe care trebuie să o completez la graniţă.

    La ucrainieni, în vamă. Maşini puţine. La passport control, un ucrainian ţâfnos. Completez totul, îmi dă actele înapoi. Apoi trec pe la partea moldoveană. Apoi la inspectorul moldovean de vamă. şi când credeam că am scăpat, mă trimit la vameşii ucrainieni. Acolo un tip mă întreabă: “Narcotic?”. “Niet! Motoţiclă.”. Apoi bălmăjeşte ceva în rusă. “Ne ponemaiu”. Apoi, într-o română cristalină: “Aveţi ceva pentru noi?”. îs din Romania şi ştiu când mi se cere o şpagă. Mă duc la motor, iau 10 parai, îi strecor în căuşul palmei, îi dau şi primesc (ne)obişnuita urare de “Drum bun!”, tot în română.

    Drumul spre, prin şi după Reni a fost coşmaresc. Gropi, gropi şi iar gropi. Am verificat teoria conform căreia cel mai bun drum pe un drum prost este pe contrasens. Gropi adânci, gropi late, gropi pline de noroi, apă, criblură. Motorul face ca un vaporaş (slava Domnului, doar ruliu, nu şi tangaj. Sau invers, mereu le confund). Sunt ars de soare, mă doare o coastă rău după căzătura de ieri, sunt supt de sete (2-3 ore prin vămi nu am băut nimic), mi-e foame de mor (toată ziua am mâncat doar nişte miere cu cereale), e 4 după amiază, iar eu navighez cu rău de mare pe o mare agitată de pământ.

    "Drumul" din preajma Reni-ului

    Trec de Reni, în sfârşit (unde-s zeci de motociclete, toate comuniste şi cu miros de gaz lampant: Ij, Jawa, Mz….), trec de Izmail, trec printr-un peisaj superb. E un drum care pare croit prin Deltă. De o parte un lac mare, de o parte stufăriş. Drumul e bun şi zbor spre Odessa. Dar nu înainte să fac câteva poze.

    Se face seară, sunt departe de Odessa, o să mă apuce noaptea sigur. Sunt ceva popasuri pe marginea drumului, dar nu am bani lichizi la mine şi trebuie să ajung la un bancomat. Penultimele mele grivne le-am dat pe benzină, mai am doar 7 grivne în portofel. Se innourează a ploaie şi îmi trag pantalonii de ploaie pe mine. Câţiva stropi şi am scăpat.

    Se face noapte de-a binelea şi mai am 150 de km până la Odessa, prin Zatoka. Mă doare fundul, articulaţiile îmi sunt vraişte, mai ales şoldurile la care-s operat. Mă opresc să iau nişte fructe de la un vânzător de pe marginea drumului, gândindu-mă că oricum e ultima masă pe ziua de azi. Iau şi un Revalid, să mai pompez nişte vitamine.

    O trecere la nivel fără barieră, semnalizată cu Stop. încetinesc, dar nu opresc de tot. Mă uit în stânga, nimic. Mă uit în dreapta, şina trecea printr-o poartă închisă spre o fabrică. Trec liniştit. Hait! Poliţia ucrainiană, vigilentă, mă trage pe dreapta. Mă opresc, stau cu spatele la poliţai şi mă deconectez de la GPS. Mă dezechipez cu greu, casca nu mai iese, mâinile îmi tremură, am picioarele tăiate, şi de durere, şi de frică (e prima oara când mă opreşte Poliţia. Nici măcar în ţară nu m-a oprit.) Cu un nod în gât, îi dau paşaportul. Gesticulează pe ruseşte. “Ne ponemaio”. “Niet passport!!!! DOCUMENTI!!!!” AAA, vrea permisul. I-l arăt şi mi zice “Good bye!” Eu bâigui întrebător “Good bye?”. “DA! Good bye, America!”. O tulesc, fericit! Ceilalţi doi inşi opriţi nu au fost însă atât de norocoşi….

    Ajung în Zatoka. Plin de femei, fuste scurte, ţâţe mari… Dar şi cocalari grămadă. Miroase a grătar, ceea ce-mi reaminteşte dureros ca nu am mâncat nimic toată ziua. Se aude muzică, e frumos şi bine. Discoteci peste tot. E un fel de Costineşti. Numai că eu nu-s cu discotecile şi nici cocalarii alcoolizaţi nu-s prietenii mei cei mai buni. Decid sa continui, deşi – aţi înţeles ideea – sunt mort de oboseală, de foame, de tot. De sete nu, mi-am luat o sticlă cu apă minerală de pe drum. Beau cu nesaţ din ea şi parcă simt cum îmi inundă corpul secetos.

    Odessa, 50 km. Drumul e bun, cu gropi ocazionale, dar la 90 la ora nici nu le simt. Sunt singur pe drum, singur de tot. Oglinzile sunt negre. Cumva asta mă apasă: dacă pic aici, aici rămân. Dacă mă opreşte vreun raket, aici rămân. încetinesc la 70 şi adun toată atenţia. Hai, baieţi, că se poate.

    Miroase a mare, se văd lumini în zare. Urlu în cască, ca marinarii, “PAMâââââNT!”. Am ajuns la Odessa, am aproape lacrimi în ochi. E 2 noaptea, însă, şi habar n-am unde o să stau. Am pus GPS-ul pe Frantsusky 12, unde aveam informatii ca ar fi hoteluri ieftine. Ajung pe un drum pietruit cu – aţi ghicit – şină de tramvai. Fuck, nu din nou sină… Nu cad, însă, mi-am învăţat lecţia. Nici un semn de hotel, nicăieri. Trag într-o curte c-o lumină, ca fluturele la bec. O alarmă de declanşează şi un ins somnoros iese la mine. şoptesc stins un “Priviet! Gde găstiniţa?” Dă din mâini, nu aici. Aici proprietate privata. îi fac semn spre GPS. După 5 minute de rusă, îmi tastează o adresă şi mă îndrept într-acolo.

    Da, aici e! London Hotel. E frumos, e civilizat şi are în faţă o replică a turnului cu ceas. Restaurant la parter, internet! Wow. întreb cât costă pe noapte. Recepţionerul de la London Hotel nu ştie engleză şi pleacă să-mi aducă o listă de preţuri “pa angliski”. După ce iese de la tejghea, văd că e în fustă. Mii de tunete! Recepţionerul are kilt, dar nu ştie engleză. Tare! Oricât ar fi preţul, râmân, fie ce-o fi. Costă 150 de euro. Plec. Fie ce-o fi.

    Mi-aduc aminte de 2-3 adrese de hoteluri pe care le-am primit de la bunul meu prieten Radu. Mă îndrept înspre Tokio Star Hotel. Fuck. O şină băşită de tramvai îmi barează intrarea. Mă descurc, intru, au camere. De fapt, ar fi greu să nu aibă. Hotelul chiar e în stil tokiot. Pe coridor mă întâmpină 200 de camere. Nu exagerez. 200. Camerele au cam 6 metri pătraţi, în care e înghesuit un duş (care nu merge), o chiuvetuţă minusculă (culmea, cu apă caldă), un WC, un televizor şi un pat. LUX! Recepţionera e tunsă scurt, frumoasă şi obosită. M-a avertizat că s-ar putea să nu-mi placă, dar la ora 3 dimineaţa, e tot ce vreau.

    Am urcat cele 423 de bagaje în cameră cu ajutorul lui Alec (sau Oleg), un tip tatuat care-şi făcea veacul prin hol şi le-am pus la duş. Aşa am aflat că, foarte practic, de fapt, duşul e dulap. Am ieşit în hol, în haine neîmpuţite şi l-am întrebat pe Oleg (care-i “plohă pa angliski”) despre “vodă” (apă, nu ştefan cel Mare) şi semnul universal al hranei: frecatul burdihanului. Mi-a explicat, săracul, dar la 3 dimineaţa (şi acum, când sunt odihnit), “plohă pa ruski”. Aşa că a venit cu mine să-mi arate.

    Aşa am aflat că face stunt (cascadorii moto) pe un motor ca al meu (Honda CB500), că taica-su e preşedintele Lions Motorcycle Club din Ucraina şi că e o persoană influentă p-aici. şi dacă o să am necazuri cu Poliţia, să-l sun. şi dacă o să am necazuri, punct, să-l sun. îl cred, ce să fac, am toată încrederea în tipi tatuaţi care umblă la bustul gol prin hotel. A, şi cică hotelul va fi al lui când va fi gata (parterul e încă în construcţie). Tare.

    înfulec ca disperatul ceva mezeluri, un cascaval afumat bestial (dar groaznic de sărat) şi bag piersici şi banane. Cumva, mi se pare cea mai bună masă din lume. Salteaua e moale, perna la fel. Sting lumina, mi se rupe si filmul. Pe mâine!

  1. Azi ce faci, vizitezi frumusetile din Odessa? 🙂

  2. As putea adauga ca teoria conform cel mai bun drum prost este pe contrasens imi apartine :)). Cred ca s-a verificat si acolo.
    Take care!

  3. Hai ca’mi place 😉
    Frumos le mai povestesti…
    Drum bun

  4. bafta frate! am mai zis-o, dar spamez in cat mai multe locuri acuma 😛

  5. bafta frate! am mai spamat in mai multe locuri, but fuck it! 😛

  6. Servus Orlando,
    Domnule scrii fain de tot. “Jurnalul de bord”, scris si cu diacritice ;), o sa fie superb la sfarsitul calatoriei (daca o sa ai timp si chef sa continui in ritmul asta) 🙂 Ce sa mai zic? Citindu-te acum ma simt ca pe vremea cand eram mic si-l citeam pe Hogas, Calistart Hogas. Asta mi se pare ca esti in aceste momente :)) un Calistrat Hogas al zilelor noastre. Toate cele bune ti le doresc dar in special drumurile si sanatatea sa-ti fie maxim de bune. Bafta multa man

  7. Drum bun!!! Multa bafta! 🙂

  8. Bafta stimabile; drumuri uscate si cat mai lipsite de linii de tramvai!

  9. chiar scrii dragut, starnesti curiozitate. Felicitari!

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>