Monthly Archives: iulie 2010

Pe drum

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Reborn and shivering
Spat out on new terrain
Unsure, unconvincing
This faint and shaky hour

Chorus:

Day one, day one
Start over again


După câteva (zeci de?) zile de alergături încoace şi încolo, de pregătit logistic excursia şi nedormit noaptea, iată-mă-s treaz la 6:30 dimineaţa, în ideea de a face bagajele şi de a pleca la ora 8:00. N-a fost chip! E prima oară când pun atâtea bagaje pe motor: cort, sac de dormit, saltea autogonflabila, trepied foto, un rucsac de 60 de litri plin de haine si acareturi, un rucsac mai mic, o trusă de prim ajutor şi… doua cutii de fier pline ochi cu scule, ceva mâncare şi alte haine şi hăinuţe.

La 7 am început încărcatul bagajelor şi abia la ora 11 fara 10 am izbutit să termin. Dacă o să dureze atâta de fiecare data, mă gândeam, păi o sa irosesc toata excursia pe operaţiunea asta… Noroc că (aşa cum am aflat mai târziu), făcutul bagajelor este ca mersul pe bicicletă: nu se uită niciodată. După aia a mers mai repede…

Prima oprire, a fost la KM55 de autostradă (ciunga noastră A2), unde m-am chinuit o jumătate de oră cu GPS-ul. Prindea semnalul, îl pierdea şi tot aşa, până mă înnebunea. Problema era de la căpăcelul de la baterie: i-am rupt un picioruş sau două şi nu mai închidea. Am rezolvat problema în faţa grădinii zoologice de la Brăila cu o baterie de rezervă care n-avea nevoie de capacel.

Tot acolo am luat şi prima masă: şniţel şi pâine, la pachet de acasă. Nu mi-era foame, aşa că m-am împrietenit cu nişte maidanezi jigăriţi, cu care am înjumătăţit mâncarea. (Cumpăr puncte de karma, o să am nevoie).

Galaţiul m-a întâmpinat  cu o rupere de nori. Nu vedeam nimic înainte, dar am mers încetişor până s-a oprit de tot ploaia. Mi-am cumpărat nişte medicamente şi 50 de parai pentru şpaga ucraineana. Eram fleaşcă şi mi-era frig. Când să ies din Galaţi spre Giurgiuleşti, am întrebat mai multe persoane pe unde să o iau. Toate mi-au indicat aceeaşi direcţie. GPS-ul nu, o ţinea morţiş s-o iau spre stânga şi recalcula, recalcula, recalcula.  

Până la urmă, am ajuns pe visul oricărui motociclist: o şină dezafectată de tramvai, piatră cubică cu gropi mari şi nisip (apropo, Galaţiul e plin de saci cu nisip din care curge… ei bine, nisip; s-au temut de viitură şi s-au pregătit temeinic). Ei, şi a dracu şină nu era nici măcar egală, era în unele locuri mai ridicată  decât în altele. Şi fix prin locurile alea am trecut eu. Bum, trosc, fleosc.

Am stat 10 minute încercând să o ridic de jos, însă fără succes. La locul crimei, un firicel de sange octanic se scurgea din preaplinul rezervorului. Reacţia oamenilor? Nici una. Într-un final, a oprit un sofer de tir, care m-a ajutat s-o ridic.

Eu n-am păţit nimic (mulţumită armurii de corp, care are şi ea o poveste a ei) poate doar orgoliul inexistent de motociclist a scazut puţin la minus 10. Eram însă ofticat, pe mine, pe drum, pe tot. Chiar din prima zi? Am oprit motorul, am scos cheia din contact şi am evaluat pagubele: cutia dreapta, rrupta, nu se mai închide. Oglinda data peste cap, semnalizarea dreapta făcută bucăţi, cu bec cu tot. O clemă de plastic de la plasa cu care acoperam bagajele, bună de coş.

După ce-am pornit, am constatat că motociclul meu era de necondus: se îndrăgostise de partea dreaptă, şi acolo ţinea morţiş să meargă, cu toate eforturile mele de a-l ţine drept. Cu transpiraţiile curgându-mi, asist neputincios la drumul care se schimbă din asfalt din nou la piatra cubică, şină, gropi nisip şi… curbă la dreapta şi la deal. Iar eu, cu mâinile într-o poziţie complet nefirească, tremur ghidonul dintr-o parte în alta, să ţin melcul pe drumul lui drept.

M-am îndreptat fără noimă, departe de drumul pietruit şi direct spre asfalt. Am văzut un semn de vulcanizare şi m-am îndreptat într-acolo, în speranţa că poate or şti oamenii un meşter c-un ciocan şi un aparat de sudură, pentru că întrebasem în prealabil şi nici urmă de service moto în Galaţi. Oamenii au fost super drăguţi şi mi-au luat furca la îndreptat. Mai mult, mi-au dat şi un bec, pe care l-au şi montat. Am dat o tura cu Melcul şi pare că e oricum, mult mai bine. Nu pe de-a-ntregul, dar e… pilotabil.

Problema rămâne cutia dreaptă, dar punctele alea de karma n-au rămas necheltuite: vulcanizarea este şi parc de dezmembrări auto şi ciocanele şi aparatele de sudură nu-s tocmai rare pe aici. Zic aici pentu că am pus cortul într-un colţ al parcului (de dezmembrări. Auto. Sper.) Am prins şi un firicel de wireless neprotejat.  Am apă (rece şi potabilă), o toaletă, doi câini cu care m-am împrietenit deja şi un paznic cu care sunt în plin proces, care mi-a dat o canuţă de corcoduşe semi-pârguite şi îmi povesteşte din viaţa lui.

Din UE in UA

    Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

    You might slip, you might slide
    You might stumble and fall by the road side
    But don’t ever let nobody drag your spirit down
    Remember you’re walking up to heaven
    Don’t let nobody turn you around

    O noapte (scurtă, că eram rupt) de stat la poveşti cu paznicul de la parcul de dezmembrări (al cărui nume era Melu, ciudat de fonetic apropiat de Melcul meu; însă toată lumea îi zice Nelu). Să fiu drept, poveştile nu erau extrem de interesante, căci erau mai mult despre montarea de ascensoare prin Europa, domeniu care nu mă interesează câtuşi de puţin. Dar omul era sătul de singurătate şi adora să-mi povestească nimicuri. Asta în timp ce ţânţarii au tăbărât pe mine, de mi-au lăsat pete de pojar pe-acolo pe unde au prins piele goală.

    Dimineaţă, în aşteptarea lui Paul (patronul de la dezmembrări), care mi-a promis că-mi face cutia, am mai schimbat vorbe şi filme cu unul dintre cei doi mecanici de la dezmembrări. Omul era cinefil, sau măcar un împătimit al filmelor: avea acasă (conform ziselor sale), peste 1000 de DVD-uri rip-ate de pe DVD-uri originale, cu etichete copiate dupa alea originale (sau căutate pe net), ba încă şi-a mai luat şi imprimantă ca să scrie pe DVD-uri (tot etichete originale). Era o plăcere să vorbeşti cu dânsul!

    Paul a venit şi după ce s-a ocupat de ceva clienţi mi-a exemplificat străvechea zicală motociclistică (“Fierul se-ndreaptă!” – şi se sudează, aş adăuga eu), aşa că în jurul orei 12, cutiile erau gata. şi cu ele, şi o ploaie torenţială care a căzut vreo jumătate de oră. Mi-am luat la revedere de la oamenii ăştia, cu promisiunea că o să-i sun când mă întorc, să vadă că-s bine.

    "Fierul se-ndreapta!"

    După un scurt ocol prin Galaţi (GPS-ul vroia să mă bage pe drumul groazei, pe care venisem), am luat-o spre Giurgiuleşti. Drumul era gol şi bun. M-a încercat un sentiment grozav: eram din nou pe drum, după ce-am trecut prin clipe de mari îndoieli că pot reuşi să trec mai departe. Mă şi vizualizam întorcându-mă acasă, amărât şi cu coada-ntre picioare, după doar o plimbare până la gârlă. Dar asta doar câteva secunde, pentru că mi-am spus că totul se rezolvă şi nu trebuie să mă dau bătut aşa uşor.

    La graniţa cu Moldova erau trei cozi. Bineînţeles că m-am aşezat la cea greşită. Mai scurtă, dar greşită. Era graniţa pentru cetăţenii moldoveni (din Rep. Moldova), cea cu traficul mic de frontieră. şi dă-i inapoi cu spatele şi luptă, şi transpiră (şi de cald, şi de frică, pe jos era nisip). M-am aşezat la coada corectă şi am întrebat cam cât durează. “O oră”, mi s-a spus, de la o gălăţeancă cu Cielo, care cum a prins un loc liber la coada de maşini, s-a băgat repede în faţă. Era un soare arzător şi în se simţea în aer risipindu-se parfumul regulilor, căci coada nu era tocmai coadă: era o aşezare din care ieşea mai repede ăla cu bani mai mulţi sau cu nesimţirea mai mare. Rând pe rând se aşezau la rând, se dădeau jos, mergeau la vameşi, “vorbeau ceva” şi se întorceau trăgând maşina la coada inexistentă de la Corpul Diplomatic. Am aflat astfel că România e plină de diplomaţi, dacă doar într-o oră au trecut cinci. Da, la noi e o diplomaţie generalizată.

    Consumându-mi năduful şi zăduful, văd că atunci când coada ajunge aproape de barieră, cu mine cu tot, se bagă repede un smecher cu un Mercedes in faţa ăluia din faţa mea. şi ăsta, un tată de familie, dar înalt şi solid, se dă jos la el, şi tot cu diplomaţie îi explică ceva. Apoi se suie în maşină şi dă nervos înapoi, mai, mai să mă dărâme, ca să-i facă loc şmecherului cu Mercedes-ul să-şi ducă şmecheria în altă parte.Eu dau cât pot de mult în spate, când aud un “Uăi, uăi, uăi, CI FACI, UăI!?” Dădusem cu Melcul peste alt şmecher, c-un BMW. Eu bâigui un “scuze, frate, era să dea ăsta din faţă peste mine”. El studiază îndelung capota şi îmi arată un punct micuţ în care parcă s-a luat un nanometru pătrat de vopsea. “Ai noroc”, zice şi-mi face şmecheresc cu ochiul. Am, zic şi eu în gând, neschiţând niciun gest.

    Ajung într-un final la ghişeu, scot actele cu emoţii, pentru că am auzit că vameşii sunt scârboşi. Da’ de unde! ăştia sunt super amabili şi drăguţi, mă întreabă unde merg, cu ce scop, mă sfătuiesc să am grijă, îmi verifică Cartea Verde (nu pentru că e nevoie, ci pentru că le cer eu să-mi spună dacă e ok, pentru că Ucraina e într-un chenar negru şi nu ştiu ce înseamnă asta). “Drum bun!”, îmi zic şi eu le mulţumesc, că o să am nevoie de urarea asta mai încolo.

    Mai intru într-o graniţă, dar acolo nu stau mult şi vine la mine o grănicereasă (aşa se zice?) tânără şi drăguţă care mă pofteşte în faţă, la umbră, să nu stau în soare. îi dau actele şi în timp ce se ocupă de tot, opreşte lângă mine un autobuz cu ruşi. şoferul scoate capul pe geam şi “vîi panimaiete paruschi?”. “Nimnogă”-i zic şi la semnul ăsta se revarsă peste mine un potop de rusă pe care-l stăvilesc cu un “ne ponemaio”. Unul din pasagerii lui îmi explică că vrea să ştie cât costă echipamentul. Arunc o sumă şi mă întreabă daca nu mi-e cald. Scot limba de un cot, zic “balşoi” şi iar scot limba. Râde (şi cu el, tot autocarul).

    Grănicereasa tânără şi frumoasă îmi face semn să vin după acte şi… “drum bun!”. Aflu că mai e o graniţă, cea cu Ucraina. Mă opresc între timp la o caşcarabetă pe care scrie ceva de genul “Moldasig”. înăuntru e amenajat ca o bojdeucă, cu pat, carpete pe pereţi, tot tacâmul. O masă de lemn, la care stau două femei care-mi zâmbesc larg. Pe masă, cărţi vechi, aşezate în patru grămezi. Pasămite, s-a ghicit în ele. Le întreb dacă e bună asigurarea (ele trebuie să ştie, ce naiba!) şi aflu că-i bună. Mă întreabă unde merg şi după ce le zic, îmi zic să am grijă la muscali. “Muscali?” “Bandiţi.” Mi-au văzut cortul şi mi-au spus să nu cumva să-l aşez prin cele coclauri, că-i pericol. La final, mi-au zis să-mi şterg picioarele de podea. “Dar sunt curat!” “Nu de-aia”, zic ele şi râd, “pentru noroc. Să tot avem clienţi ca tine!” îmi şterg picioarele, simbolic, să le fac pe plac, şi mă gândesc ca n-am cumpărat nimic de acolo, deci le doresc sa nu aiba clienţi ca mine.

    Înainte să intru la ucrainieni în vamă, ceva ce pare a fi un punct de control. Drumul e rău de tot, gropi, nisip, tot tacâmul. Un ins îmi face semn să trec. Trec cu mare băgare de seamă, să nu mă prăvălesc peste el. Altul urlă după mine: “ALOOO, DOMNUUUUU!!” şi îmi dă o foaie A4 pe care trebuie să o completez la graniţă.

    La ucrainieni, în vamă. Maşini puţine. La passport control, un ucrainian ţâfnos. Completez totul, îmi dă actele înapoi. Apoi trec pe la partea moldoveană. Apoi la inspectorul moldovean de vamă. şi când credeam că am scăpat, mă trimit la vameşii ucrainieni. Acolo un tip mă întreabă: “Narcotic?”. “Niet! Motoţiclă.”. Apoi bălmăjeşte ceva în rusă. “Ne ponemaiu”. Apoi, într-o română cristalină: “Aveţi ceva pentru noi?”. îs din Romania şi ştiu când mi se cere o şpagă. Mă duc la motor, iau 10 parai, îi strecor în căuşul palmei, îi dau şi primesc (ne)obişnuita urare de “Drum bun!”, tot în română.

    Drumul spre, prin şi după Reni a fost coşmaresc. Gropi, gropi şi iar gropi. Am verificat teoria conform căreia cel mai bun drum pe un drum prost este pe contrasens. Gropi adânci, gropi late, gropi pline de noroi, apă, criblură. Motorul face ca un vaporaş (slava Domnului, doar ruliu, nu şi tangaj. Sau invers, mereu le confund). Sunt ars de soare, mă doare o coastă rău după căzătura de ieri, sunt supt de sete (2-3 ore prin vămi nu am băut nimic), mi-e foame de mor (toată ziua am mâncat doar nişte miere cu cereale), e 4 după amiază, iar eu navighez cu rău de mare pe o mare agitată de pământ.

    "Drumul" din preajma Reni-ului

    Trec de Reni, în sfârşit (unde-s zeci de motociclete, toate comuniste şi cu miros de gaz lampant: Ij, Jawa, Mz….), trec de Izmail, trec printr-un peisaj superb. E un drum care pare croit prin Deltă. De o parte un lac mare, de o parte stufăriş. Drumul e bun şi zbor spre Odessa. Dar nu înainte să fac câteva poze.

    Se face seară, sunt departe de Odessa, o să mă apuce noaptea sigur. Sunt ceva popasuri pe marginea drumului, dar nu am bani lichizi la mine şi trebuie să ajung la un bancomat. Penultimele mele grivne le-am dat pe benzină, mai am doar 7 grivne în portofel. Se innourează a ploaie şi îmi trag pantalonii de ploaie pe mine. Câţiva stropi şi am scăpat.

    Se face noapte de-a binelea şi mai am 150 de km până la Odessa, prin Zatoka. Mă doare fundul, articulaţiile îmi sunt vraişte, mai ales şoldurile la care-s operat. Mă opresc să iau nişte fructe de la un vânzător de pe marginea drumului, gândindu-mă că oricum e ultima masă pe ziua de azi. Iau şi un Revalid, să mai pompez nişte vitamine.

    O trecere la nivel fără barieră, semnalizată cu Stop. încetinesc, dar nu opresc de tot. Mă uit în stânga, nimic. Mă uit în dreapta, şina trecea printr-o poartă închisă spre o fabrică. Trec liniştit. Hait! Poliţia ucrainiană, vigilentă, mă trage pe dreapta. Mă opresc, stau cu spatele la poliţai şi mă deconectez de la GPS. Mă dezechipez cu greu, casca nu mai iese, mâinile îmi tremură, am picioarele tăiate, şi de durere, şi de frică (e prima oara când mă opreşte Poliţia. Nici măcar în ţară nu m-a oprit.) Cu un nod în gât, îi dau paşaportul. Gesticulează pe ruseşte. “Ne ponemaio”. “Niet passport!!!! DOCUMENTI!!!!” AAA, vrea permisul. I-l arăt şi mi zice “Good bye!” Eu bâigui întrebător “Good bye?”. “DA! Good bye, America!”. O tulesc, fericit! Ceilalţi doi inşi opriţi nu au fost însă atât de norocoşi….

    Ajung în Zatoka. Plin de femei, fuste scurte, ţâţe mari… Dar şi cocalari grămadă. Miroase a grătar, ceea ce-mi reaminteşte dureros ca nu am mâncat nimic toată ziua. Se aude muzică, e frumos şi bine. Discoteci peste tot. E un fel de Costineşti. Numai că eu nu-s cu discotecile şi nici cocalarii alcoolizaţi nu-s prietenii mei cei mai buni. Decid sa continui, deşi – aţi înţeles ideea – sunt mort de oboseală, de foame, de tot. De sete nu, mi-am luat o sticlă cu apă minerală de pe drum. Beau cu nesaţ din ea şi parcă simt cum îmi inundă corpul secetos.

    Odessa, 50 km. Drumul e bun, cu gropi ocazionale, dar la 90 la ora nici nu le simt. Sunt singur pe drum, singur de tot. Oglinzile sunt negre. Cumva asta mă apasă: dacă pic aici, aici rămân. Dacă mă opreşte vreun raket, aici rămân. încetinesc la 70 şi adun toată atenţia. Hai, baieţi, că se poate.

    Miroase a mare, se văd lumini în zare. Urlu în cască, ca marinarii, “PAMâââââNT!”. Am ajuns la Odessa, am aproape lacrimi în ochi. E 2 noaptea, însă, şi habar n-am unde o să stau. Am pus GPS-ul pe Frantsusky 12, unde aveam informatii ca ar fi hoteluri ieftine. Ajung pe un drum pietruit cu – aţi ghicit – şină de tramvai. Fuck, nu din nou sină… Nu cad, însă, mi-am învăţat lecţia. Nici un semn de hotel, nicăieri. Trag într-o curte c-o lumină, ca fluturele la bec. O alarmă de declanşează şi un ins somnoros iese la mine. şoptesc stins un “Priviet! Gde găstiniţa?” Dă din mâini, nu aici. Aici proprietate privata. îi fac semn spre GPS. După 5 minute de rusă, îmi tastează o adresă şi mă îndrept într-acolo.

    Da, aici e! London Hotel. E frumos, e civilizat şi are în faţă o replică a turnului cu ceas. Restaurant la parter, internet! Wow. întreb cât costă pe noapte. Recepţionerul de la London Hotel nu ştie engleză şi pleacă să-mi aducă o listă de preţuri “pa angliski”. După ce iese de la tejghea, văd că e în fustă. Mii de tunete! Recepţionerul are kilt, dar nu ştie engleză. Tare! Oricât ar fi preţul, râmân, fie ce-o fi. Costă 150 de euro. Plec. Fie ce-o fi.

    Mi-aduc aminte de 2-3 adrese de hoteluri pe care le-am primit de la bunul meu prieten Radu. Mă îndrept înspre Tokio Star Hotel. Fuck. O şină băşită de tramvai îmi barează intrarea. Mă descurc, intru, au camere. De fapt, ar fi greu să nu aibă. Hotelul chiar e în stil tokiot. Pe coridor mă întâmpină 200 de camere. Nu exagerez. 200. Camerele au cam 6 metri pătraţi, în care e înghesuit un duş (care nu merge), o chiuvetuţă minusculă (culmea, cu apă caldă), un WC, un televizor şi un pat. LUX! Recepţionera e tunsă scurt, frumoasă şi obosită. M-a avertizat că s-ar putea să nu-mi placă, dar la ora 3 dimineaţa, e tot ce vreau.

    Am urcat cele 423 de bagaje în cameră cu ajutorul lui Alec (sau Oleg), un tip tatuat care-şi făcea veacul prin hol şi le-am pus la duş. Aşa am aflat că, foarte practic, de fapt, duşul e dulap. Am ieşit în hol, în haine neîmpuţite şi l-am întrebat pe Oleg (care-i “plohă pa angliski”) despre “vodă” (apă, nu ştefan cel Mare) şi semnul universal al hranei: frecatul burdihanului. Mi-a explicat, săracul, dar la 3 dimineaţa (şi acum, când sunt odihnit), “plohă pa ruski”. Aşa că a venit cu mine să-mi arate.

    Aşa am aflat că face stunt (cascadorii moto) pe un motor ca al meu (Honda CB500), că taica-su e preşedintele Lions Motorcycle Club din Ucraina şi că e o persoană influentă p-aici. şi dacă o să am necazuri cu Poliţia, să-l sun. şi dacă o să am necazuri, punct, să-l sun. îl cred, ce să fac, am toată încrederea în tipi tatuaţi care umblă la bustul gol prin hotel. A, şi cică hotelul va fi al lui când va fi gata (parterul e încă în construcţie). Tare.

    înfulec ca disperatul ceva mezeluri, un cascaval afumat bestial (dar groaznic de sărat) şi bag piersici şi banane. Cumva, mi se pare cea mai bună masă din lume. Salteaua e moale, perna la fel. Sting lumina, mi se rupe si filmul. Pe mâine!

Propriul Dumnezeu!

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Reach out and touch faith
Your own Personal Jesus
Someone to hear your prayers
Someone who cares

M-am trezit cu greu a doua zi, dupa oboseala de peste zi. Dimineata m-am asezat cu Oleg langa motor si am incercat prin tot felul de metode implicand diverse parghii si ciocane sa indreptam furca. Fara succes, insa. M-am invartit ca un coi intr-o galeata o jumatate de zi. Ba pe net, cautand hosteluri in Mariupol. Ba prin oras, cumparand apa si mancare de la supermarket. Intr-un final, m-am retras la hotel: ma durea foarte tare o coasta si ma ustura pielea de la arsuri. Am aflat si cum functiona dusul: avea doua robinete, nu unul! Asa ca m-am rasfatat cu un dus. Eram din nou frumos mirositor! Dupa aia m-a doborat somnul si am dormit rasfatat pana la ora 4, cand am auzit trei batai in usa. Era camerista, care vroia sa vorbesc cu “devusca” de la receptie. Am mai luat o noapte, ca sa vad si eu ceva din Odessa.

(Acum, o scurta paranteza: imi cer scuze anticipat celor care se asteapta la cronici ale oraselor, unde se mananca mai bine si ce e de vazut. Habar nu am. Sunt un turist foarte prost. Nimeresc aproape mereu tarziu in orase, plec tarziu sa le vizitez, nu am harti, ghiduri, nimic. Merg la plesneala. D-aia habar n-am nimic despre niciun oras. Cine vrea sa afle asa ceva, sa consulte Lonely Planet. Multumesc.)

Am plecat “sa vad orasu'” cu Oleg si un spaniol cu multe nume (se stie ca spaniolii au foarte, foarte multe nume). Din motive de nepotrivire de destinatie, Oleg s-a intors la hotel (vroia sa mearga in alt loc, iar noi in altul, iar eu si mai in altul), iar eu am ramas cu spaniolul. Spaniolul. Mi-a dat “mal a la cabesa”. (nu stiu daca asa se zice, nu am vazut decat o telenovela in spaniola, Mala Mujer, atat).

Tipul avea 43 de ani, dar se tinea in forma, “fizic si psihic”. Nu manca prostii, avea grija la calorii, facea mult sport. Era prof de atelier in Spania (chiar, profii de atelier castiga asa de bine?). Si la 2-3 pasi repeta “ai-ai-ai!”. Motivul e unul simplu: femeile din Odessa.

Orasul e frumos, acolo unde e frumos, si urat in rest. Magazine multe, bulevarde spatioase. Mult verde. Pe bune, aveam impresia ca eram in Paris. Dar nu despre oras vreau sa vorbesc, ci despre femei. Femeile sunt cum era aurul descris plastic in “Ardealul”: prin praful drumurilor. Sunt femei in sus, femei in jos, femei in mijloc, femei in nord, femei in sud, femei in est si femei in vest. Si nu ca sunt frumoase, dar se si poarta sexos, nene! Fuste mai scurte nici la Dan Negru in emisiune nu am vazut! Carevasazica, femeile celea te trag tare de coarda sexualitatii si o fac sa sune. Dincolo de femei, nu e nimic, pentru ca nimic nu am vazut in rest, sa-mi fie cu iertare. Fond sonor: “mui guapa!!!”, “ai, cichitaaaa!”, “mui, mui bonita!”. Si pentru ca i-am zis ca inteleg spaniola, mai dadea drumul din cand in cand unor prelungi propozitii in spaniola, pe care nu le pricepeam.

Ideea lui de a vizita orasul era sa mergem la Mall. Ok, am fost, ca nu era sa ma despart de om, desi detest Mall-urile. Asta era imens. Pe bune. Am urcat la etajul 8 al mall-ului, m-am uitat in jos si am ametit. Doua motive: inaltimea si decolteurile (“tetas grandes”) care se vehiculau pe acolo. Apoi am coborat la parter, unde era o autoservire o mancare nesimtit de buna si cu preturi nesimtit de mici. Am bagat doua salate cu de toate, pentru ca am nevoie de vitamine. M-am intors la hotel stors de vlaga si creierit de cap de spaniol. Urata natie! Mi-am luat angajamentul sa nu ma mai insotesc cu nimeni cand vizitez.

A doua zi de dimineata, ma scol eroic la 6 si imi aman alarma pana la 7. Apoi pana la 7:30. La 8, ies din camera, cobor bagajele toate (si Doamne, cate sunt!) si daca tot era motorul pe cricul central, dau sa ung lantul, asa cum m-au invatat niste baieti de gasca de la ultimul service pe care l-am vizitat. Incerc sa scot benzina din rezervor, sa spal lantul. Gura mi se umple de benzina, imi vine sa vomit, scuip, blestem, mai blestem odata si iar scuip. Mai incerc odata. Ma pis pe ea de benzina. Ok, il dau cu spray cu teflon, fara benzina. Pornesc motorul, bag a-ntaia… Melcul incepe sa treoscane, sa blencane, sa dea in nas. Roata din spate nu se mai misca. Baga-mi-as picioarele!!! Deconectez frana spate, suspectez sabotii… Din nou, aceleasi probleme. Desfac capacul de la pinion, crezand ca e de la jeg. E jeg, dar nimic ingrijorator. Mai, ce sa fie? E deja 9, urlu si blestem, bag si scot. Il sun pe baiatul de la service si-i spun simptomele. E de la lant, zice. Sa-l curat cu benzina, sa-l dau cu teflon. Iar benzina in gura? Nu, multumesc. Scot periuta de dinti, litrul de ulei 80W90 si dau la perie. Melcul incepe sa toarca lin. Sa-l fut de teflon. De-acum inainte fac old-style, asa cum stiu, fara noutati!

E 10, ma sui pe motor, las in urma Odessa. Trec printr-o zona superba, de campie cu conifere. Ma opresc sa fac si cateva poze. E politie peste tot, cred ca am lasat vreo 10 echipaje in urma, dar fara succes. La viteza mea de 80-90, zbor sub radarul lor. Deja i-am invatat: sunt pe langa localitati, pe langa benzinarii si prin zone cu limitari mai ciudate (70, de unde pana atunci fusese 90-ul lor clasic).

Langa Melitopol, in padurea de conifere

GPS-ul ma anunta 90 de km pana la Melitopol. Ok, deci plictiseala GPS-tica. Scot MP3 playerul si bag muzica la singura casca buna. Cant ca nebunul, in casca. E frumos, nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu mi-e dor de codrul verde. Copiii imi fac cu mana. Motociclistii imi fac cu mana. Fetele imi fac cu mana. Parafrazand reclama cu “Beer. Helping ugly women having sex since 1876”, pot sa spun doar atat: Helmets. Helping ugly motorcyclers being waved at since 1900. Numai polististii nu-mi fac cu mana, dar cumva pot sa traiesc cu asta.

Melitopol. Dumnezeule! Imediat dupa bariera, orasul ma intampina cu bratele deschise, sub forma unor gropi ENORME. Nu exagerez, am luat o groapa de 30-40 cm adancime, si cat juma de motocicleta de lata si lunga. Am simtit ca ma rup in doua, stomacul mi-a venit in gat, respiratia mi s-a oprit, am avut timp sa exclam un “Sa-mi bag…” si atat. Nu-i timp pentru cazut, insa. Dupa asta, urmeaza alta, si apoi alta, si apoi alta. Reni, mi-e dor de gropile tale! Administratia Drumurilor Ucrainiene, Administratia Drumurilor Ucrainiene, de ce m-ai parasit!?

Trec prin calvar, opresc sa-mi trag sufletul la un restaurant, infulec ceva (compot, snitel, salata si suc de mere) si o sterg spre Mariupol. Ies din oras, bucuros c-am scapat de el. Dar orasul nu ma lasa sa plec. Motorul moare usurel, iar eu ma scurg spre marginea drumului. Stiu ce e asta, stau linistit: am ramas fara benzina. Dau pe rezerva, ambalez motorul. NIMIC! Inca odata, acelasi nimic. Pana prostului! De ce ma-sa nu merge rezerva? E clar, robinetul e dus.

Ii fac semne disperate unei babusti pe un scuter. Babusca imi zambeste si imi intoarce fluturarea de mana si merge mai departe. Nu pot sa imping un motor de 300 de kile (poate), trebuie sa o rezolv altfel. Imi blestem ideea de a nu lua o canistra de rezerva, dar ma linistesc repede: unde s-o mai pun si p-aia? Pe drum, trece un baiat cu un motor chinezesco-rusesc, model incert. Imi impreunez mainile, fac semnul de oprire, apoi arat spre rezervor. Se opreste! Dumnezeule, exista un Dumnezeu al drumetului singuratic! Intr-o rusa aproximativa (sau mai degraba esperanto), ii zic “niet benzin. Pajalsta, daite benzin!”. Ii golesc o sticla de apa, si ii zic sa se duca la o benzinarie. “Niet butelca, canistra!” zice. “Butelca benzin!!! Butelca benzin!” ii zic cu disperare. Niet. Face semnul suptului. N-o iau ca o injuratura, stiu ce vrea: furtunasul de benzina. Ma duc la bagaje, il scot. Se lumineaza la fata, ia “butelca” si o pune sub rezervorul lui, dupa ce scoate un furtunas. Pune gura la rezervor (“buouchon la buson”, gandesc), sufla in el, iese bezina cu putere, dar nu prea. Pune furtunul la fundul rezervorului. Aoleu, iar sa sug benzina? Niet, trage el. Dar inainte imi cere 20 de grivne. Ii dau, ca sunt disperat. Imi pune un litru de benzina in sticla, o iau fericit, imi vine sa-l pup, dar ma abtin. Torn in rezervor, dau la cheie, o ia! Sunt fericit.

Bezinaria era doar la 50 de metri. Si omul mi-a zis ceva cu “piat ceva metri”, dar nu l-am crezut. Nu am incredere in rusa mea. Chem pompagiul, ii zic “Full”, ala “a?”, fac semnul de plin (satul pana la gat). “Aaa!” Imi face plinul, ma duc, ma rog sa platesc cu cardul, merge cardul!!! Drumul de Mariupol era in spate, am trecut de el, e linie continua, mai sta si Politia acolo. Trebuie sa mai merg nustiu cati kilometri si apoi sa ma intorc. Dau de un drum secundar si o linie intrerupta, ma intorc si ma intampina cel mai frumos curcubeu din lume, pe cel mai gri fond pe care vi-l puteti inchipui. “There’s a shitstorm coming”, imi zic. Dar e departe.

Fac la dreapta, spre Berdiansk (localitate intermediara pe drumul spre Mariupol). In zare, curcubeul. Langa curcubeu, se dezlantuie cateva fulgere. Rahat, eu chiar inspre norul ala ma indrept! Trag motorul pe dreapta. Imi pun pantalonii marode ploaie, pun un plastic peste bagaje (sunt oricum waterproof, dar mai bine sa fiu eu sigur), incep cateva picaturi razlete, apoi din ce in ce mai tare. Fulgerele se dezlantuie, tunetele, tot tacamul. God is a DJ.

Langa mine, se opreste un motociclist. Imi zice ceva in rusa. “Ne ponemaiu”. “Come to me, to my house”. Imi arata cu mana o casa (aflata in satul Sadove, cum aveam sa aflu mai tarziu). Ma duc cu el, lasand in urma orice neincredere in oameni. Intru intr-o curte, bag motorul intr-un garaj, intru in casa. In urma mea, diluviu. Noe ar fi fost mandru.

In casa, e Iura, mama lui si sora lui mai mica (Masha). Pana sa zic “spasiba”, masa e plina: salam, o branza ciudata, ceai si rosii din gradina. Apoi, felul doi: ardei umpluti. Apoi il intreb daca pot sa-mi spal tricoul la el. Zice sa mi-l dau jos, vede vanataia de pe mine, se intoarce cu iod. Plin de speranta, intreb: “Internet?” “Sure, sure”. E totul cum trebuie. Fac un dus. Afara se aud greierii, inauntru se aude centrifuga masinii de spalat. Da, exista un Dumnezeu al calaretului singuratic. Daca betivii il au pe-al lor, si eu il am pe-al meu.

In mama Rusia!

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Ya – soldat,
Ya ne spal pyat’ let
i u menya pod glazami meshki
Ya sam ne videl,
no mne tak skazali
I’m a soldier
I haven’t slept in five years
And I have dark circles under my eyes
Haven’t seen them myself
But so I’ve been told

După o noapte în care am dormit regeste in casa lui Iura, dimineata m-a întâmpinat cu o masă copioasă: o omletă cu ceapă şi roşii de grădină, combinată cu piuree de cartofi. În timp ce mâncam, tocmai sosise fratele mai mare al lui Iura, Serghei, care m-a chemat până jos la motocicletă. Aflase că am căzut şi că aveam ceva probleme cu motocicleta şi m-a întrebat daca nu cumva poate să mă ajute. I-am zis un “DA!” mare cât melcul meu suferind şi am purces la lucru. Întâi mi-a îndreptat ghidonul (e ok acum!), iar apoi mi-a sudat cutiile, din nou. Dar ce zic eu sudat: le-a renascut din propria tabla şi le-a mai dat si ceva vopsea pe urmele de sudură. Mama lor a venit si mi-a dat o cutie cu medicamente (Spasmostop) şi iodul cu care mă dăduse cu o seară înainte. Tocmai când rosteam al 100-lea “spasiba”, a fost nevoie de al 101-lea: a apărut cu o pungă plină cu roşii de grădină şi castraveţi tocmai culeşi. Iar apoi mi-a dat şi o pâine şi o pungă cu biscuiţi. Înainte să mă sui pe motocicletă, Iura aleargă spre mine: “Stoi! STOI!”. Fusese în pivniţă şi se întorsese cu un borcan de ciuperci în oţet, la a cărei simplă vedere apa mi-a inundat gura, deşi tocmai mâncasem. Iar în curând, în timp ce le părăseam curtea, a urmat şi rândul ochilor…

Înainte de Mariupol m-am oprit o ţâră pe marginea drumului, sub ochii unor generali de armată care îmbiau tineretul să se înroleze (cred), de pe un panou publicitar. Mi-era foame şi ce moment mai bun pentru a desface borcanul de ciuperci! L-am mâncat pe tot, cu roşii şi castraveţi şi pâine. În timp ce şedeam eu pe buci şi îmbucam, trece un alai de motociclete pe sens opus, într-un cor de claxoane şi stroboscoape din faruri şi mâini ridicate a salut. Îi salut şi eu şi-mi văd de delicioasele ciuperci. Nici nu trec cateva clipe şi apar lângă mine. “Prăbliem?” “Niet, cuşnă!” (adică mânânc, pa ruski) De unde vin (“Buharest? Ooooo!”), unde mă duc (“Masva??!!!!!! OOOOOOOOO!!!!”) şi din vorbă-n vorbă aflu că se duceau la nunta unui prieten. Le fac semnul inelului, apoi pe-al cătuşelor şi încep să râdă. Drum bun, drum bun şi s-au dus în drumul lor. Era timpul să mă duc şi eu pe-al meu.

Mariupol. Un fel de Constanta, ca toate orasele ucrainiene de lângă mare. Vreau să ajung pe plajă, dar îmi barează calea o ditamai şina de cale ferată. Da, domnule, au pus-o chiar lângă plajă! Să vadă şi mecanicul de locomotivă nişte cărniţă sfârâind la soare. Mă oftic, nu vreau să las motorul în stradă şi eu să merg la plajă cu ditamai armura pe mine. Aşa că îmi iau tălpăşiţa spre Rostov. GPS-ul o ia razna, ajung în niste cartiere rău famate, cu străzi condimentate bogat cu nisip şi gropi, de unde nişte insi deschişi la cămaşă mă privesc cu curiozitate. Trag mai la umbră, departe de oricine şi scot GPS-ul. Dau să scot beţişorul lui de plastic (stylus-ul), ia-l de unde nu-i. Mii de fulgere, l-am pierdut acolo unde am luat masa cu drumul. Trebuie că mi-au luat ciupercile minţile. Ce să fac? Decid s-o iau totuşi spre Rostov, gândindu-mă că o să i-l plătesc eu lui Radu (prietenul care mi l-a dat) şi asta e. Între timp, scot un betişor cu vată de urechi şi manevrez GPS-ul cu el. Tot razna e. Văd un semn cu Melitopol (localitatea din care veneam), zic, ok, măcar să ies dintre beţivii ăştia simpatici. Oi găsi eu vreo centură a oraşului. Din semn în semn, din rătăceală în rătăceală şi din groapă-n groapă, ajung într-un peisaj familiar. Măi să fie, ăsta mă duce înapoi pe acelaşi drum. Găsesc panoul cu generali şi locul unde mâncasem castraveţii. In praful drumului, stylus-ul mă privea mustrător. Uraaaa, arunc betisorul, sunt din nou pe drum. Mă uit mai atent la traseu şi aflu cauza rătăcelii: ruta era pusă pe centrul oraşului Mariupol, nu pe Rostov-pe-Don! Îmi blestem zăpăceala, mă sui în şa, şi aerul în mişcare mă răcoreşte şi-mi aduce aminte că, de stresul cu GPS-ul, am şi uitat că temperatura corpului meu a ajuns la 50 de grade şi că-s uscat de tot.

Trec de Mariupol, ajung la Novoazovsk, pe care-l tot vedeam pe indicatoare. O firmă mare pe care scrie “YKRAINA” (sau asa ceva) şi un şir lung, lung, lung de maşini, trădează faptul că am ajuns la graniţa cu Rusia. Mi se face inima cât un purice. Dacă nu trec? Daca am pierdut vreo fituică? Dacă vor să mă controleze în cur? Dacă pur şi simplu nu le place de moaca mea? Pe site-ul consulatului Rusiei in Romania scria clar că dacă ai viza nu e garantat şi că intri. Un granicer vine la mine, imi cere pasaportul. Mă întreabă ceva cu “jarcă”. Jar? Aaa, dacă mi-e cald. Sigur, “balşoi jarcă”. Râde şi-mi face semn să depăşesc coada de maşini. O fac, cu inima cât un purice şi trăgând cu ochii la maşinile cu număr de Rusia, să nu fie vreun cefar stresat în ele. Ajung în faţă, vine altul şi îmi dă o foaie de completat. Mă scobesc după pix, din bagaje se revarsă un puhoi de obiecte, nici unul pix. Ii cer pix tocmai fetei cu controlul pasapoartelor, o rusoaică milităroasă, tunsă scurt. Imi dă, completez, la revedere.Până mă echipez, un rus bătrân apare lângă mine şi începe să vorbească câteva cuvinte pe româneşte. “Buna ziua, ce mai faci? Bine, bine?” Nici n-am plecat bine din ţară şi deja mi-e dor de limba mea… Şi ce straniu să auzi cuvintele astea declanşatoare de dor de la un rus bătrân, asa, aiurea… Imi trag mănuşile, pun contactul, aud “La revedere!”.

Las în urmă o Ucraină departe de poveştile pe care le-am tot auzit. Că-s bandiţi, că te jefuiesc, că Kalaşnicov, că să nu opresc într-un loc unde sunt singur. Că 10 dolari de şpagă, că 50 de dolari pentru rakeţi. Am văzut doar că poliţiştii şi agenţii de pază sunt mai înarmaţi decât la noi, ceea ce înseamnă că crima noastră organizată e mai dezorganizată decât a lor. La revedere, Ucraina, sora mai mică a fratelui ei mai mare. Un frate mare care a bătut-o, i-a luat jucăriile şi a lasat-o să moară de foame. Şi încă-i mai dă bobârnace şi o trage de codiţe. Pentru că poate.

Ceva îmi ia totuşi din amărăciunea părăsirii Ucrainei: drumurile. Faţă de ce am văzut la ucrainieni, e o distanţă ca de la cer la pământ. Melcul toarce liniştit, depănând în urma lui drumul cu 90 de km la oră. Mă dor şoldurile, mă ridic în picioare, să le mai relaxez. Un echipaj de politie, fi-r-ar să fie. M-au văzut, dar nu mă opresc. Motocicletele au avantajul că nu au număr pe faţă. Nu ştii cine e la ghidon: poate fi un român fraier, ca mine, sau fiul pierdut şi regăsit al lui Putin. Mă îmbată puţin gândul puterii anonimatului.

Văd un semn cu camping, soarele tocmai apune, e un moment bun, zic eu. Fac la dreapta, arată bine, arată grozav, numai că nu e niciun cort. Se aude o muzică rusească tipică, d-aia de-şi azvârl băieţii picioarele. Doua tipe în costum de baie se uită la mine. Iese o mamuska de tip sovietic, o intreb “scolcă numer” (cât costă camera), e ok, numai că e o problemă: eu tocmai am intrat in Rusia si nu am nicio rublişoară. Bancomat? Da, la 14 kilometri. Plec, cu promsiunea că mă voi întoarce.

Ajung in Tangarog sau ceva de genul. Oraşul e urât şi toate bancomatele sunt pe partea cealaltă. Continui să merg, poate, poate. Iar mă rătăcesc, cu tot GPS-ul cu tot, care are doar un drum principal din orasul ăsta, în rest nimic. Decid s-o iau spre Rostov, da-l naibii de camping. Găsesc un capăt de aţă, sub forma unui semn şi mă agăţ de el. GPS-ul găseşte şi el drumul principal. Gata, sunt pe drumul de Rostov. (Ca o paranteză: singurul lucru văzut în oraşul ăsta e un tanc, făcut monument. Toate oraşele sovietice au unul. Ce bine ar fi dacă toate tancurile ar fi monumente. Dar tare mă tem că nu-i deloc aşa şi ce vedem noi e o carcasă vopsită frumos, ieşită la pensie şi trăind in tihnă după ce a omorât în stânga şi în dreapta. Cam ca TOŢI torţionarii noştri.)

Rostovul e urias. Dau peste doi motociclisti rusi, călare pe vitezane. Unul din ei tocmai mă depăşise când veneam la Rostov. Avea 250 la ora. Îi intreb de “găstiniţa” (hotel). Le cer să îmi arate pe GPS, dar ei au o idee mai bună: să merg cu ei. La început mă bucur, dar apoi mi se face părul măciucă văzând cum merg. Zboară cu 100 la oră prin oraş, mie mi se strânge curul, melcul meu gâfâie, dar ţine pasul cu ei, cu cochilia lui imensă de bagaje cu tot. O curbă la 90 de grade, ei se apleacă lejer, mă aplec şi eu, dar dau cu scutul de asfalt. Sunt obosit şi mă sperii, apăs frâna, motorul se duce în voblaj. Nu ştiu prin ce miracol am reuşit să o controlez la loc, dar mi-a stat inima în loc. “Are you ok?”. “Da”, dar curul meu s-a transformat într-o gaură neagră, la cât l-am comprimat.

Mă duc la un motel de pe drumul spre Moscova (mai sunt 1000 de kilometri, uraaaa!). Am noroc, din nou: e ultima cameră liberă. O rezerv cu ajutorul lor, apoi dau o fugă până la IKEA să scot ruble. Cardul meu se plange de slăbiciune, succesiv, la 6000, apoi la 5000, apoi la 4000, apoi la 3000 de ruble. Scot 2000 de ruble, alerg la motor (care avea toate bagajele pe el, într-o parcare cu inşi dubioşi), mă întorc, iau camera şi… se aude foc de artificii afara. Multumesc, sunteti drăguţi, dar nu trebuia. Dar, de fapt, vorbesc prostii, dupa o astfel de zi, da, trebuia să fie la final un foc de artificii.

Darth Voda

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Running against the wind
Playing the cards you get
Something is bound to give

There’s hope for the hopeless
There’s hope for the hopeless

Motelul la care stau miroase a hotel comunist de la Baile Herculane, dar macar imi pot pune capul pe o perna si melcul meu se odihneste linistit intr-o parcare pazita. Am o datorie de 40 de ruble la restaurantul motelului, unde am mancat aseara un snitel de porc (“svinina” era singurul cuvant pe care-l mai stiam despre mancare la ora la care sosisem) cu 10 bucatele de cartofi prajiti, fara sa exagerez. Eu i-am aratat femeii cele 300 de rublisoare pe care le aveam la mine, insa acolo pretul se calculeaza odata cu aducerea mancarii, nu inainte. Noroc ca m-am inteles cu dansa, ca ma si vedeam spaland farfurii intr-o bucatarie in care mirosea a ulei ars, miros care se raspandea nestingherit in tot localul.

Din fericire, peste drum de motel era ditamai centrul comercial, un mega-Mall (da, si astia le au cu mega-mall-urile), cu Mega (o marca proprie ruseasca), Auchan, IKEA (nici aici n-am scapat de ei) si un mega-magazin de electronicarai. Totul mega aici. Inauntru era un frig de mi-au inghetat mucii. Am scos bani de la bancomate succesive si cu 6000 de ruble in pozunar, lumea imi parea ceva mai relaxanta.

Nici nu facusera bine ochi, ca pitipoancele rusesti erau la datorie: mall-ul era plin-ochi de ele! Card imens la McDonald’s (inca mai e cineva fascinat de McShit?), la Springtime, la Subway. Daca nu-s in stare sa-si prajeasca un ou dimineata, imi inchipui ce gospodine vor fi cand vor fi mari. Dar tot eu imi raspund: poate nu va fi nevoie sa gateasca, he he.

Auchan-ul lor e imens, chiar si fata de al nostru. Si fiecare tip de produs are culoarul lui! La peste, de exemplu, erau doua culoare cu produse. Peste marinat de 100 de feluri, peste afumat de 100 de feluri, caracatita, scoici, tot ce vrei. Ca la noi, de fapt, doar ca la puterea a doua. Mi-am luat icre negre si icre rosii, de care nu mai mancasem niciodata. “Hai sa ma rasfat!”, m-am gandit eu.

Dupa ce m-am intors in camera si le-am gustat, mi-a venit sa vomit. Imi jur ca niciodata nu mai pun in gura oua de pesti.

Era ora 11 si eram linistit, cand la usa imi bate o camerista si ma anunta ca la 12 trebuie sa plec. Ok, mai am o ora, oricum nu vroiam sa stau atata. Aia imi face semn la ceas: acum! Fuck, aici e cu o ora inainte!!! Cand am pierdut atata timp!? E ora 12 si eu nu m-am suit inca in sa!

Ma sui in sa.

Sunt pe autostrada spre Moscova. Traficul e lejer, merg cu un 100 cinstit. Este ingrozitor de cald, transpir generos. Drumul arunca spre mine un aer incins, la vreo 50 de grade. Mi-e mai racoare cu geaca inchisa si cu viziera trasa, daca va puteti inchipui asa ceva. Opresc la o benzinarie, suntem insetati si eu si melcul. Arunc apa in mine, apa minerala fiarta, iar pe melc il adap cu benzina. Un copilas cu un rus de mana vine la motocicleta. “Handa?” “Da!” “Haraso!”. Nu ma lasa sa plec pana nu facem poze impreuna. Copilul e cat casca mea de motor de mare.

Copil cu rus in benzinarie

Dupa ce ies din benzinarie, autostrada se ingusteaza si dispare. Sunt pe un drum national si tot traficul de pe autostrada s-a mutat acolo. Se lucreaza, se transforma drumul in autostrada. Sunt zeci de kilometri de utilaje, oameni si pietris. E un praf infernal. Ne miscam bara la bara, cu 10 la ora. Tot timpul apar smecheri care o iau pe contrasens si depasesc coloana, fortandu-ne sa incetinim si mai mult. Rusia, cat de mult imi amintesti de acasa!

La fel cum sunt capetele de animal mort in deserturi, asa si aici: pe marginea drumurilor zac lesurile cauciucurilor explodate. Sunt zeci si ma tem pentru sanatatea incaltarilor melcului meu. Opresc din cand in cand pe dreapta infernului, sa beau apa fiarta. Degeaba: fiecare inghititura e aruncata imediat afara de o armata de pompagii invizibili si parca mi-e mai sete ca inainte.

Drumul se largeste la loc, bag un 120 la ora. E politie peste tot, am o tresarire cand ridica bastonul, dar de fiecare data e pentru cel din spatele meu. E fie asta, fie sunt deja dat in urmarire generala in toata Rusia.

Umbra motocicletei se lungeste pe drumul lung, semn ca se face seara. In zare, vechea poveste: nori grosi si fulgere pe masura. Un motel, apoi altul… Nu vreau sa dorm la motelurile alea, arata de parca capacele closetelor au dezvoltat o civilizatie herpetica. Continui spre Moscova.

Sunt rupt de oboseala, caut cu privirea un drum lateral care duce spre o padure. Planul e sa bag motocicleta in tufisuri, iar eu sa ma duc la vreo 50 de metri de ea, tot in tufisuri si sa pun cortul. Primii stropi de ploaie, nu mai e timp, trebuie sa ma opresc ACUM! Vad un drum lateral asfaltat, gandesc un “cum mi-o fi norocul!” si ma arunc pe el.

Nici nu merg 200 de metri prin pustie, ca vad doi motociclisti. Le fac semn cu mana sa se opreasca, ma opresc si eu. Sunt Alexandr si Timotei, au doua choppere suparate. Aleksandr e chelios si suparat, Timotei e inalt, lat si tatuat. Si suparat. Dar nu mi-e deloc frica de ei. Ii intreb de “gastinita” si fac semnul somnului. “Niet gastinita”. “Palatca?” (in mod ciudat, in rusa la cort se zice “palatca”; derogatoriu, poate?) “Nieeet! In Russia, is dangerous!!!” Imi fac semne spre hainele lor, sunt uzi leoarca. “Tsunami!” “Ai?” “Rain!!!! Be careful, trees on road!!!” Dau un telefon unui prieten, imi spun sa merg inainte 40 de kilometri pe drumul principal, ma va lua el de pe drum. Ii salut si plec, fericit.

Aleksandr, Vlad si calaretul pe melc

Drumul e lung si frumos, prin Rusia profunda. Babele stau la gard, ca la noi acasa. Miroase a ploaie, a lemn ars si a tara. S-a mai racorit si imi umplu plamanii cu aer. Sunt atent la drum, e asa cum au spus ei: pe aici a fost urgie. Copacii sunt rupti in doua, drumul e plin de ei. Crosetez printre frunze, craci si noroi.

Se implineste sorocul (in rusa, 40 inseamna “sorok”) de kilometri si nici urma de prietenul lor. Am gresit drumul, e clar. Ma indrept spre inima Rusiei, mi-e frica de povestile cu oameni care ataca blanzi calatori care stau la cort, dar nu am de ales. Dupa nici un kilometru, fericire: un far puternic si calauzitor, care-mi face cu ochiul din faza lunga! Fac si eu inapoi, bucuros!

Ma intampina Aleksei, tot pe un custom (Yamaha Dragstar) care incepe sa-mi vorbeasca in rusa. Curios, inteleg aproape tot ce-mi zice: cum ma cheama, de unde vin, chestii simple. Intoarce motorul si melcul, tusti, dupa el.

Ajungem in Buturlinov. E un sat, dar e tare, tare mare! Are biserici impunatoare si ditamai avionul de lupta, rusesc evident, transformat si el in monument. Statuia lui Lenin e si ea bine lustruita si cu flori proaspete in fata.

La Aleksei in curte ma intampina mama lui. Ca insetatii ce vin din desert, intind o mana tremuranda si cu un glas stins cer “Voda”. Apa e salcie si vine dintr-un filtru, dar beau cu – ei bine! – sete! Un pahar, apoi altul si apoi altul. Fac semn de spalat pe maini, ma duce la un dus in curte. Pe dinafara arata ca un WC de curte, dar ii lipseste nelipsita gaura. In locul ei, sunt scanduri. Aleksei da drumul la boiler in casa. Dusul are apa calda! Ma spal pe intuneric, pentru ca la dusul din curte nu e lumina. Cel mai tare dus pe care l-am facut vreodata!

Aleksei intinde masa si mai cheama doi prieteni, pe Iura si pe Marina. Masa se intinde, imbelsugat. “Naturalnii”, zice Aleksei. Bem bere (“pivo”). Prima oara in Rusia? “Da”, le zic. “Si prima oara in Buturlinov” Rad toti cu pofta.

Vine o sticla de vin. De fapt, nu e tocmai vin, pare a fi vermut si se bea la pahare mici. Pe langa tanin, cred ca are si un continut bogat de limba rusa, pentru ca ne intelegem perfect, desi ei nu stiu o boaba de engleza, iar eu “nimnoga pa ruski”. Suntem “drujba” (prieteni, in rusa).

Cetiri drujba (patru prieteni)

Ma intreaba “jenat?” Nu sunt jenat, dimpotriva. (“jenat”, in rusa, inseamna casatorit). Daca eram jenat, mai eram eu aici? “Jenata moi ne liubliu motortzicla”. Iura rade si arata spre Marina, care e jenata lui si care liubeste motocicletele.

Iura calareste un Ural custom, de 300 de kile. Ma sui pe el si abia il urnesc sa stau in sa. Iura mai este mecanic, sofer si… politist. Ma intreaba daca nu mi-e frica de politia ruseasca. “Niet” si fac semnul tremuratului de frica. Rade si rad si eu.

Calare pe Ural (Melcule, nu fi gelos, tot pe tine te iubesc!)

E noapte tarziu, iar Iura si Marina imi promit ca se vor intoarce dimineata (“siem ceas” – ora 7), sa isi ia din nou la revedere. Imi promit un tricou cu echipa de fotbal din Buturlinov. Sunt ametit, de drum, de somn, de “vino”, de fericire. Pleoapele cad cu un zgomot tacut.

As good as it Getz

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

I love this city man but this city’s killing me
Sitting here in all this noise man I don’t get no peace
The cars below my street take me away piece by piece
Gonna leave everything I know gonna head out towards the sea
Gonna leave this city man, gonna head out towards the sea

Get miles away, get miles away

Dimineata ma trezeste glasul tunator al lui Alexei (are un timbru gros al vocii si o voce puternica), de-mi zdruncina toate visele. Tresar speriat si-mi aduc aminte (vag) ca cu o seara inainte ii spusesem sa ma trezeasca la ora 7 dimineata. Iura si Marina sunt deja in bucatarie, cu tricoul promis impaturit. Mananc celebra omleta ruseasca (oua cu rosii prajite in tigaie, yummy!), beau ceai si cafea si ma amuz de o cana in care erau pozitii sexuale ilustrate cu broaste.

Stam putin la vorba, apoi Marina si politistul sau rus pleaca. Ne imbratisam la plecare si (a cata oara deja?) am lacrimi in ochi (inca un orificiu prin care se scurge apa din corpul meu, na…) Raman cu Alexei, care se uita rabdator la mine cum postez aventurile pe net. Apoi vine si imi aduce o carte cu poezii, in care apare si el. “Paiet?” “Niet” si se inroseste. Inainte sa plec, imi canta la chitara o melodie in limba rusa. Desi stau in pat, sunt pe jos: nu mi-a mai cantat de mult timp cineva la chitara… (ultima oara a fost in Gara de Nord, cand niste oameni superbi mi-au cantat “Unchained Melody”). Apoi ma conduce la marginea satului si ne luam la revedere…

Parasind Buturlinovka

Drumul e lung si destul de plictisitor, dar am nevoie de autostrada ca sa ajung cat mai repede. Planul initial era sa ajung cat de aproape de Moscova pot si sa trag la un motel de pe marginea drumului, insa planul asta e pe cale sa se schimbe…

Ca sa rezist la un asemenea drum, imi gasesc mici distractii: anticiparea echipajelor de politie devine jocul meu preferat. Pana acum, sunt infailibil, dar stiu bine ca tocmai cand te infumurezi cineva de-acolo de sus iti da una peste bot de nu te vezi. Asa ca sunt vigilent.

Drumul e presarat cu indicatoare de kilometri… pana in orasul din care ai plecat. Din cand in cand, vad indicatoare spre Rostov-pe-Don, intai 360 de kilometri, apoi 428, apoi 620, apoi 750. Rad singur in casca, pentru ca-mi aduc aminte de bancul cu “Departe-i Clujul?” “Departe, departe, ca de-acolo venim!”. Departe-i Rostovul…

Un alt secret la drum lung: soferii de tir sunt prietenii mei (cel putin aia care nu au motor dotat cu afumatoare). Sunt mari, ceea ce inseamna ca nu franeaza brusc, au experienta, ceea ce inseamna ca anticipeaza traficul si ma apara de radare, de politie si de nebunii care depasesc la limita pe contrasens. Si din astia din urma sunt o gramada. Am observat ca si consumul e mai mic, probabil melcul intampina mai putina rezistenta la inaintare. Pe un drum bun, ma lipesc mai aproape de ei. Pe un drum cu gropi, las spatiu de manevra. O alta strategie: las toate masinile sa ma depaseasca, in afara de cele care rivalizeaza cu mine la melceala. Mai bine o fac controlat, decat sa ma trezesc ca tasneste pe langa mine si ma sperie. (am un deficit de atentie si daca nu-l vad in oglinzi la timp, ma sperii; asta nu-i tocmai un lucru bun).

Pun ochii pe o masina micuta, un Hyundai Getz al carui stil de mers mi se parea absolut relaxant. Fara depasiri in scurt, fara accelerari inutile, ecologic de-a dreptul. Intr-o prima faza, ma distreaza numele: Getz. In a doua faza, ma gandesc ca cunoaste drumul. Pun unul cu altul la un loc si decid sa iau masina asta ca reper in deplasarea spre Moscova, pentru ca mi-era clar ca intr-acolo se indreapta. Ma mai depaseste din cand in cand (respect viteza legala cu sfintenie, iar Getz-ul nu). Opreste la o benzinarie, opresc si eu. Era si timpul, nu ma mai dadusem jos de pe motor de 230 de kilometri. Melcul isi golise vezica prin teava de esapament, eu nu. Plecam cam in acelasi timp din benzinarie.

Mai incolo, int-o depasire, observ ca din Getz imi zambeste fata mai tanara. Continui sa ma tin dupa el si el dupa mine. Ajungem la un punct de control, in care masinile erau oprite aleator de politie. Fiind bara la bara, un sofer de camion ma invita s-o iau in fata lui si sa ma strecor printre masini. Parasesc Getz-ul cu regret. Si, uf, scap si de data asta de Politie.

Mai incolo, incetinesc la clasicul meu 90. Spre bucuria mea, masinuta de culoarea cafelei a calcat-o si m-a prins din urma. Sunt bucuros s-o vad din nou in oglinda retrovizoare. Moscova, 23 de kilometri. Iar soarele apune, ca un punct pe un i lung cat o autostrada.

Pe masura ce ne apropiem de Moscova, autostrada se largeste. Intai la 3 benzi, apoi la 4, apoi la 5. De unde pana acum era o oarecare ordine in trafic, acum dispare, facand loc nebuniei. Se merge stil racheta. Se taie de pe banda 1, pe banda 4, uneori fara semnal. Se baga in curul tau. Trailere imense zboara pe langa mine cu 120 la ora, lasand in urma turbulente si un calaret pe melc infricosat… De cateva ori, niste nebuni se baga intre mine si Getz, presandu-l. Ma enervez, ii depasesc si ma bag intre ei si masinuta maro, care-mi pune avariile de fiecare data, recunoscatoare.

Mica masinuta cu care s-a imprietenit melcul (“trasa drujba” – prieteni de autostrada), trage pe dreapta. E momentul unei scurte decizii: sa trag si eu dupa ea? Daca se interpreteaza gresit? Decid, totusi, sa ma opresc langa ea, fie ce-o fi. Din masina coboara Alina si fiica ei, Olynka. Ma intreaba “atcuda iedish” (unde merg?), le zic ca la Moscova. Le intreb de “gastinita”, scot o harta imensa si o intind pe capota fierbinte a masinutei. Masinile trec in zbor, sufland harta de colo-colo. Ma intreaba daca am un prieten la Moscova. Niet, nu am pe nimeni. Si pentru ele a fost momentul unei scurte decizii. Mi-au zis, in italiana (Alina stie ceva italiana) sa le urmaresc, pentru ca ma primesc la ele acasa.

Suntem deja in Moscova, dar pana la ele acasa trec zeci de kilometri. Orasul e IMENS, si imi dau seama de asta doar dupa centura, o vena vanoasa care da rusine capilarului nostru plin de gropi din jurul Bucurestiului. Benzina se apropie de sfarsit, iar drumul nu se mai termina. Cu disperare fac semne cu farurile, depasesc si arat spre rezervor. Ne oprim la o benzinarie si melcul e din nou fericit. Olynka imi face semn: “mai e putin”.

In sfarsit ajung, parchez motocicleta intr-o parcare pazita (50 de ruble). Las pe motor cortul, sacul de dormit, salteaua autogonflabila si trepiedul. Alina imi zice “non la rubato” si sa nu-mi fac griji. Arat ca un pom de Craciun intesat cu bagaje si primesc vestea cea buna: e ora 12 si liftul circula doar pana la ora 11 (!). Gafai, urc, trosnesc din toate incheieturile ca un vapor batran. Dar am ajuns la etajul 5 (de fapt, la noi e etajul 4, rusii nu au parter, incep numerotarea direct de la etajul 1). Vars toate hainele in hol si ma vars la dus, pentru ca mi-e o rusine groaznica sa nu put, dupa atata drum. Luam masa impreuna si aflu ca Alina nu e rusoaica, ci bielorusoaica. Ii spun ca vreau sa vad Kremlin-ul (unde sta gremlinul sef) si metroul. S-a saturat de amandoua, 7 ani de zile a avut biroul vizavi de Kremlin. Imi spune ca Moscova s-a schimbat, s-a modernizat si si-a pierdut stralucirea de alta data. Daca vreau sa vad Rusia profunda, sa ma duc intr-o localitate la 100 de kilometri de Moscova, unde voi vedea “Rusia Antica”. Poate o sa fac si asta.

Mai vorbim putin, apoi “spakoinai noci”. Spakoinai noci, Bucuresti! Azi am mers 800 de kilometri si tot bitumul vazut imi incleiaza pleoapele…

Cantec rusesc de leagan

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Lullaby
we fall asleep when we hear…
Lullaby
we fly away when we hear…
Lullaby
we travel far when we hear…
Lullaby
when we hear the russian lullaby…

Mă trezesc devreme la Alina acasă, casă care doarme toată cu excepţia pisicii, care se fâţâie de colo-colo şi deschide uşile fara probleme. O chem la mine pe ruseşte: “câs, câs, câs”, la pisicile astea nu funcţionează românescul “pis, pis, pis”. Ne împrietenim repede, ştiu eu cum să le iau pe pisicile astea.

Eu si Alina

Olynka pleaca cu prietenul ei numit – cum altfel? – Serghei, iar eu rămân cu Alina, care se zbate să-mi găsească un hotel. Toate sunt însă extrem de scumpe (rar găseşti unul sub suta de parai). Dau câteva mesaje pe CouchSurfing şi îmi las numărul de telefon. În 10 minute, mi se răspunde la toate mesajele, indiferent că e da sau ba! Sunt, încă odata, uimit de bunul lor simţ şi de ospitalitatea lor. În seara asta nu am unde să dorm, însă, aşa că găsesc pe net un hostel (Godzilla Hostel), care e mai ieftin decât motelul din Rostov-pe-Don. Pun GPS-ul pe el şi plec. Alina vine cu mine jos şi mă duce cu maşina până la motocicletă. Eu îmi iau la revedere de la ea, Melcul de la Getz şi sunt pe centura Moscovei!

După câteva peripeţii cu GPS-ul, care m-a dus aiurea (fie asta, fie nu ştiu eu care-i stânga şi care-i dreapta, ceea ce nu e deloc improbabil), în timp ce norii negri se adunau deasupra Moscovei, ajung la hostel. Dar, drace, e sens unic, iar eu sunt in capatul greşit. Mă târăsc eu incetişor, când văd ceva care-mi taie respiraţia: nu unul, cinci poliţişti ruseşti, din aceia de tip miliţian (de fapt, aici la Poliţie încâ i se mai zice Miliţie) se holbau la mine. Din toate străzile cu sens unic din Moscova, m-am băgat fix pe aia cu sediul Poliţiei sau Miliţiei!!! Mă întorc, tot uşurel şi ies în stradă. Ceea ce am uitat să vă spun e că între timp dădusem jos tankbag-ul şi l-am lăsat la hotel, aşa că iată-mă fără GPS, prin Moscova. Noroc că am ceva brumă de orientare şi nimeresc.

Întreb fata de la recepţie unde pot lăsa motorul. Parcare nu au. Pe stradă? Nu e voie, nu văd ca e strada cu Miliţia? Bine, dar sunt maşini parcate! Niet, din când în când se stresează şi le curăţă de acolo. Ce să fac? S-o pun trei străzi mai încolo. O las baltă şi cobor în stradă.

Mă duc direct la pâlcul de miliţieni, cu inima cât un purice. “Pajalsta, parkotka motoţiclă na uliţă?” şi arăt în jos. Se holbează la mine, apoi îmi fac semn spre unul mai mare în grad, să decidă el. Epolet din Pont se uită la mine cu scârbă: “Niet parkotka!!!” Mai fac o încercare, “niet uliţă!!!” şi mă duc şi mă aşez cu curu’ pe trotuar. Ăştia micii încep să râdă, şefu’ râde şi el şi zice în engleză: “OK!!!”

Ghinionul naibii, însă! Când m-am aşezat pe trotuar, alarma pe care o aveam în buzunarul de la fund s-a apăsat şi s-a armat. Când am început să îmi dau bagajele jos, de la vibraţii, s-a pornit. Apăs butonul de oprire al alarmei, nimic. De bună ce e alarma, s-a oxidat butonul ei de oprire. Apăs disperat, alarma hauleşte o doină de jale în crescendo, miliţienii se uită la mine ca la urs. Curg apele de pe mine, caut a doua telecomandă, n-o găsesc (o pusesem în teaca aparatului foto, să n-o pierd, dar am uitat imediat asta). O las să-şi termine numărul apoi, uşurel, sunt nevoit să-mi fur propriile bagaje de pe propriul motor. Mi le-am scos cu rafinament chirurgical, pentru ca nebuna n-a mai glăsuit… Hmmm… Dacă mă dau ăştia afară de la serviciu, ştiu ce am de făcut 🙂

Nici nu aduc bine toate bagajele in holul hostelului, că se porneşte o ploaie d-aia grea, de vară, cu picături cât oul de bibilică. Iar am avut noroc!

Mă fac comod, însă nu înainte de a aluneca pe scări şi a-mi scrânti un picior. Superb, plimbă-te dacă poţi. Ploua torenţial, am o coastă belită, o unghie de culoarea vinetelor şi un picior mai scrântit decât mine. Profit de ocazie să aţipesc. Degeaba, cum pun geană pe geană, văd aievea cum Miliţia îmi ridică motorul. După un somn chinuit, în care am pendulat între pernă şi fereastră, mă trezesc. Mi-e foame şi sete şi mă târăsc spre un supermarket, unde fac cele mai banale şi de nepovestit lucruri din lume: cumpărături.

După ce mănânc şi mă împrietenesc, pe rând, cu o asiatică moscovită care terminase facultatea (vestitul Lomonosov!) şi stătea la hostel pentru că chiriile şi preţurile la case sunt nebuneşti în Moscova, cu un cuplu de belgieni pe care îi învăţ că cel mai mic oraş din lume e Durbuy-ul lor, decid să ies în oraş, să le văd metroul, pentru că sub pământ nu plouă.

Intrarea la metrou e într-o clădire care pe dinafara arată ca o bancă. Una sovietică, dar o bancă. Uitaţi de intrările meschine de la noi, la ei totul e gigantic. Intru, iau bilet de la KACCA. E dintr-acela cu cip RFID, doar îl apropii de senzor şi treci. Nu sunt bare care se rotesc, dar mi s-a spus că dacă treci fără bilet, ies două beţe şi te lovesc! Oricum nu vroiam să fac asta, dar… ce chestie!

Scari rulante la metroul moscovit

Intru pe scările lor rulante. Mă ia ameţeala: la picioarele mele zace un hău de zeci, poate sute de metri. Instinctiv, mă ţin de marginea scărilor rulante. La mijlocul scărilor, am senzaţia că scările merg drept şi eu stau strâmb, ca în clipurile lui Michael Jackson. Scările se termină şi ajung la staţia mea de metrou, care e amenajată foarte baroc, cu candelabre, inflorituri pe pereţi, tot tacâmul. Pe peron, un miliţian. Ascund harta şi aparatul, ca să nu trădeze nimic faptul că sunt turist. Shit, pe tricoul meu scrie “Fără buletin”. Noroc că miliţianul nu stie a ceti. Nu în română, oricum.

Metrou baroc

Mă sui în vagon. În faţa mea, unul care seamănă cu Medvedev perfect, dar e îmbrăcat ca Gicu de la Sculărie, deci nu e el. Doi ruşi cu pungi de MacDonalds în cap, cu mici găurele în dreptul ochilor. Rusoaice peste rusoaice, îmbrăcate sumar. (nu se compară cu ucrainiencele, pe cuvânt, acolo frumuseţea e mai îndesită). Ruşi cu feţe de rusnaci, asiatici (de prin provinciile îndepărtate, fără îndoială), chiar şi negri. Tinerii se poartă foarte european, e un oraş extrem de cosmopolit: emo-kizi, tatuaţi, artiste tunse scurt, tot ce trebuie.

Porneşte metroul şi mi se face frică. Se aude un zgomot infernal, vagonul tremură şi scârţâie, am impresia că se va rupe în orice moment. Noroc că ştiu că ruşii construiesc… ruseşte. Nu ştiu cu ce viteză mergem, dar zgomotul o amplifică şi mă simt mai în nesiguranţă decât pe motocicletă la 170 la oră.

După 4-5 staţii de rollercoaster în linie dreaptă, mă dau jos. Destulă adrenalină! Ies afară la aer curat. Fără un plan anume, se pare că am ieşit foarte aproape de centru, la Bibilioteca lui Lenin. În spatele ieşirii de la metrou (una simplă, de data asta; probabil n-au vrut să eclipseze bibilioteca lui Lenin cu o gură de metrou) miroase a pişat.

Bulevarde imense, de peste 4 benzi, uneori 6, cu sens unic! Se circulă ca demenţii, ăştia nu au limită de 50 în oraş? Dacă au, tare o mai depăşesc!

Trec râul Moscova pe un pod înţesat cu pupători. Toată lumea se pupă aici, de la rusoaice ţărăneşti cu haine de tarabă până la rusoaice cu rochii de seară şi pantofi cu toc. Mă minunez la contraste şi merg mai departe.

Nimeresc la Kremlin. În jurul lui, un parc cu – aţi ghicit – pupători. Ruşii ăştia ştiu să facă ambele chestii bine: şi dragoste, şi război. Decid să dau rotocolul Kremlinului, afară e bine şi răcoare, luna e pe cer, totul e frumos…

Piata Rosie

Ajung într-o mare, mare deschidere. Piata Roşie! Copilul din mine se bucură când vede biserica lor din Piaţa Roşie cu turle de îngheţată colorată. Pe stânga, o clărdire cu multe, multe becuri, care-i conturează liniile. Pe dreapta, Kremlinul. Tot pe dreapta, o paleaşcă de marmură roşie pe care scrie LENIN pe ruseşte. Aha, deci acolo e mumia profetului Ciumei Roşii. Aud că cică e mare bătaie să i se viziteze scârbavnicele moaşte. Asta-mi trebuie mie? Nu, mulţumesc, îmi plac oamenii vii. Şi, de preferinţă, care nu pun umărul la dezvoltarea unei ideologii criminale.
Iola biserica Sf. Basil

Pun aparatul pe jos, cu declanşare la 10 secunde. Apoi fug. Miliţienii se uită la mine. Becul clipoceşte şi aparatul beepăie. Mă gândesc, râzând, că sunt ca un terorist care pune o bombă şi fuge. Mă rog, în gând, să nu creadă şi miliţienii la fel.

Două rusoaice se opresc şi se uită la mine cum pun şi fug, şi pun, şi fug. Apoi vin şi mă întreabă dacă nu vreau să-mi facă ele poza. Sigur, deşi tot prost o să iasă, noaptea săpuniera mea face poze mişcate. Olga şi Alina, mulţumesc pentru amabilitate.

Pe drumul spre casă mă intersectez cu doi soldaţi în patrulare, cu trei grafferi in urma lor care umpleau pereţii cu taguri. Apoi mă opresc trei beţivi, din care unul în scaunul cu rotile, care-mi cer “desiat money”. “Niet money!”. Pleacă mai departe, bodogănind. La fel şi eu.

La hostel, la unul din calculatoare, un italian vorbeşte cu prietena sa pe Facebook. Între timp, dă mesaje de (r)agaţament la toate fetele şi femeile pe care le vede pe Facebook.

Noaptea Devoratorilor de Vodka

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

And it’s lonely, lonely, lonely by your side
And nowhere, nowhere left to hide

Ca de obicei, ziua mea începe la ora 12. Înainte de asta mă coiesc, mănânc, mă învârt, fac bagajele, care de fiecare data se revarsă peste tot. E deja 12:30 şi pe uşă a apărut un post-it (nici aici n-am scăpat de ele?): “Orlando, 12:00, checkout!!!” Cobor la recepţie cu lenjeria de pat în braţe, predau cheia, îmi iau înregistrarea vizei la autorităţile ruse (fără ea poţi primi amenzi sau poţi fi şi explulzat!). Sunt dezamăgit, mă aşteptam la ceva mai… oficial, pentru 600 de ruble cât am plătit pe ea. E doar o copie jegoasă de toner şi arată foarte, foarte ieftin.

Ies din hotel, cu inima ţâţăindu-mi ca de obicei, pentru că o maşină de Miliţie se aciuase sub fereastra mea şi împărţea amenzi direct din Cornul Abundenţei.

Militia!

În timp ce puneam bagajele, melcul o ia uşor la vale, nerăbdător. Era pe cricul lateral, care tocmai se săltase uşurel. Nu-l puteam pune la loc, eram pe partea dreaptă, iar cricul lateral e pe partea stângă. Ce să fac? Dacă lăsam motocicleta liberă, cădea. Fix pe maşina în dreptul căreia o pusesem. Fix în faţa Miliţiei. Fix în faţa sediului Miliţiei. (e şi o parte bună, trebuia doar să trec strada pentru declaraţii). Aşa că iată-mă spânzurat peste şaua motocicletei, încercând să o ţin să nu cadă şi încercând să ajung la cricul lateral, însă fără succes. Caraghios, de-a dreptul… M-a salvat tot un miliţian care trecea p-acolo, căruia i-am făcut semne disperate, însoţite de un “Pomoşc, pajalsta…”. Încă 10 fire de păr alb, încă 2 kile de apă duse pe Apa Sâmbetei, dar după toate astea, Melcul era din nou pe singurul său picior!

Cap compas GPS pe noua adresă, la care ajung relativ uşor. Problema e că pe Leninsky Prospect sunt multe, multe blocuri. Care nu prea au numere pe ele. Şi dacă mă apucam să bâjbâi, nu aveam s-o fac cu motocicleta, care e greu de manevrat la viteze mici. Şi nici să las acolo bagajele nu era o opţiune, eram într-un fel de piaţă, cu fauna ei specifică.

Deci îl sun pe Aidan, prietenul Marinei. Nu ne înţelegem la telefon, eu îi spun că am ajuns, el că nu iese din casă să mă ghideze. O sun pe Marina, e la lucru, e într-o conferinţă, nu poate vorbi. O rog să-l sune pe om, până la urmă înţelege că am ajuns aproape şi vine să mă ia. Victorie!

Tipul arată foarte curios. E chelios, are dinţii rari şi, cu excepţia faptului că merge oleacă strâmb, e imaginea Spânului din Harap-Alb. Îl întreb unde locuieşte, îmi zice că Spania. A, e spaniol. Dar Aidan? Nu e un nume ciudat pentru un spaniol_ “I am not spanish, I’m scottish!”. Aha. Deci e scoţian, s-a mutat în Spania, şi acum stă la Moscova 2 luni, acasă la prietena lui moscovită pe care a cunoscut-o în Spania, găzduind-o la el acasă. Acum totul are sens.

Sunt anunţat că diseară va fi o petrecere. Aidan a scos o chitară şi cântă, acordând-o. Apoi cântă un blues neidentificat. Apoi “Teenage Dirtbag” de la Wheatus. O să fie frumos diseară, dacă deja e. Omul are gusturi la muzică. Încerc să dorm, să mă pregătesc de petrecut. Reuşesc.

Mă trezesc şi cu mine în cameră sunt italianul Federico şi o franţuzoaică simpatică. Sunt couchsurferi şi o să doarmă în aceeaşi cameră cu mine. Mai e de aşteptat să vină un cuplu. O să avem loc? O să avem, de obicei în camera asta dorm 7 inşi. Sapte inşi??? Mi-aduc aminte cu drag de clipele petrecute la Spitalul Budimex, cam acum 20 de ani, când m-am operat de hernie şi am dormit 4 inşi pe un pat de spital… Îmi vine să mor de ciudă, dar mor de curiozitate să văd cum îs petrecerile la ruşi.

De la o oră încolo, se sparge conducta. Micul apartament se umple cu 25 de inşi, din care care jumate ruşi, jumate expaţi care lucrează aici şi jumate (sic!) turişti. Fiecare contribuie cu ce poate. Doi mexicani (adevăraţi, nu portoricani) ne vor găti mâncare mexicană. La sfârşit, fiecare pune un bănuţ şi toată lumea va fi fericită. A, fiecare-şi aduce băutura, aşa că plec cu Federico în căutarea preţioasei băuturi ruseşti: vodka. Ni s-a recomandat marca verde (ca la noi, vodka e şi ea împărţită strict după calitate. E vodka de care beau săpătorii de şanţuri, vodkă middle-class şi vodkă de lux, care se împarte şi ea în trei clase: Gold, Platinum şi Imperial, ultima fiind cea mai bună şi cea mai scumpă).

Ieşim în stradă şi apoi, imediat, în piaţă. Sunt 100 de magazine, fără exagerare, toate specializate pe ceva. Parfumuri, fructe uscate, pânzeturi, mercerie, pescărie, bomboane, electronice, biscuiţi. Îmi place că nu găseşti biscuiţi la bomboane şi nici apă la fructe uscate. Totul e extrem de specializat, ca în occident, deşi suntem într-o piaţă băşită de cartier.

Cum spuneam, trecem prin zeci de magazine. Vodka? Niet. Mă, ăştia-s nebuni? În Rusia, unde se zice că niciodată nu eşti la mai mult de 50 de metri de vodkă, nu găsesc vodkă??? Găsim vodkă, dar taman într-intersecţie îndepărtată, spre care ne-au însoţit două tinere rusoaice, din care doar una vorbea ceva engleză. În paranteză fie spus, limba engleză la ruşi pare a fi tot atât de rară ca vodka. Sau nu ştim noi unde să o găsim (tot ca vodka). În schimb celelalte limbi europene sunt foarte răspândite: franceza, germana, italiana, spaniola etc. Şi ai dracu ruşi, le vorbesc fluent. La un moment dat, nu ştiam care-i mai italian dintre Federico şi cele două rusoaice care-l încercuiseră cu dulcele grai italienesc…

Petrecerea e in toi. Ingrediente? Un scoţian, un nemţălău cu două nemţoaice, un filipinez, un ungur (afumat bine), doi mexicani gătitori, un turcalete, o frantuzoaică, o neo-zeelandeză ţâţoasă şi încă pe atâţia ruşi şi rusoaice, ba bai beţi, ba mai transpiraţi, ba mai lesbiene, ba mai boemi, ba toţi cu gândul la emigrare…

În tot acest puhoi de oameni care socializează cu motoarele sociale duduind, mă simt complet singur şi izolat, ca o picătură de sânge pe o cămaşă albă cu picăţele negre.

Beau o bere cu gust de ananas şi 6.5% alcool, beau cvas (un fel de bere, fară alcool şi fără gustul amărui de bere, dacă o pot descrie aşa; e o băutură fermentată de malţ, dulce; tare ciudată la început, dar odată ce pui gura pe ea, nu-i mai dai drumul), de încălzire. Ameţesc puţin, oamenii intră în vorbă cu mine, mă întreabă de ce sunt acolo, le spun de excursie, aud exclamaţii de uimire, dar cumva totul mi se pare fals si flasc, e ca şi cum nu aş avea nimic interesant în afară de asta şi nu mi se pare corect să le spun de călătoria mea ca să par mai interesant. Decid să n-o mai fac. Şi încep să beau vodkă.

Lesbiana flirtează cu toată lumea masculină, inclusiv cu mine. Italianul e în limbă, stă ca un câine in curul ei lins doar de căţele. Gazda îl linişteşte tot c-o metaforă câinească: “You’re barking at the wrong tree!” (latri la copacul greşit – n.tr.) Mă enervează flirturile ei cu mine, drept cine mă ia?

Artistul boem, un urât cu alură de Nichita Stănescu cu ochelari fund de sifon, e impotent (după cum mi-a mărturisit, “no erection!”) şi amorezat până peste cap de lesbiana noastră (tipic pentru un impotent să-şi găsească ca ţintă ceva imposibil de atins; e mai uşor de trăit psihic cu asta decât cu ideea că nu ţi se scoală scula). Lesbiana ştie asta şi îi intoarce cuţitul în rană de câte ori poate. Tipul vine furios spre ea, să-i zică ceva pe ruseşte, asta sare de gâtul meu şi îmi pune mâna după mijlocul ei. Mi-e frică ca Nichita să nu facă o explozie de nervi, iar eu să fiu în raza undei de şoc. O fi impotent, dar e cu două capete mai mare ca mine (şi cu două-trei inele de grăsime în plus la burtă). Mă desprind de nebună şi plec în legea mea.

Îl intreb pe Federico: care e cea mai ciudată chestie care ţi s-a întâmplat în Rusia? Ăsta îmi povesteşte că s-a trezit într-o dimineaţă din beţie cu o miliţiancă în faţă care-l interoga pe ruseşte. A zis că visează şi s-a întors pe partea cealaltă. Mai încolo i s-a făcut sete şi s-a dus la frigider în bucătărie să bea apă. Acolo, un CSI rusesc: miliţienii dădeau cu făină de amprente pe jos. Colegul său de cameră tocmai se sinucisese, sărise pe geam de la etajul 9… “Only in Russia, eh?”

Mai târziu mă împrietenesc cu Nichita-Fund-de-Sifon. “No hardfeelings, eh?”, imi zice. “Romanian? Bună searaaaa!” Apoi îmi cântă un Gheorghe Zamfir, la fluier.

Lumea începe să se care, Marina are o ceartă psihotică cu Aidan, bazată pe gelozie imbecilă, se urlă, se aruncă cu chestii, dar dragostea e în aer. Rămân cu Federico, franţuzoaica şi neozeelandeza ţâţoasă. A, şi cu un chinezoi moscovit pe care-l cheamă Feodor şi pe care nu-l mai duce Dumnezeu acasă.

Feodor si Kate

După ce-l duce Dumnezeu acasă, Federico trage pe dreapta, imbibat de alcool. Franţuzoaica se culcă lângă el, iar lângă mine stă neo-zeelandeza ţâţoasă (dar fără prea mult cur, după cum aveam să constat). Dincolo de detaliile anatomice, extrem de importante, bineînţeles, are şi ea o poveste interesantă: predă engleza copiilor unei familii putred de bogate de ruşi, care au înfiat 20 de copii şi au tocmit 20 de profesori din lumea largă pe care-i plătesc regeşte ca să-i educe. În rest, face ce vrea, stă într-un palat şi merge în toată lumea, acolo unde mere şi alaiul de copii şi profesori.

Anunţuri administrative

În aproximativ o oră o să mă sui pe Melc, în direcţia sacrosanctului Petersburg… Nu ştiu cât o să îmi ia să ajung acolo,  probabil 2 zile.

Numărul meu de telefon rusesc este +79055613960

Rogu-vă, folosiţi-l pe-acesta, pe cel de Romania o să-l ţin închis. Cine doreşte, poate să dea  mai departe această informaţie.

Mulţumesc. (rămân dator c-o postare despre Moscova, dar o voi scrie de pe drum).

Cum m-am împrietenit cu mafia rusească

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

But real gangsta-ass niggas don’t flex nuts
’cause real gangsta-ass niggas know they got em
And everythings cool in the mind of a gangsta
’cause gangsta-ass niggas think deep
Up three-sixty-five a year 24/7
’cause real gangsta ass niggas don’t sleep

După petrecerea Marinei am zăbovit ce-am zăbovit şi am decis să merg (în sfărşit), în oraş. Am fost la Muzeul Cosmonauţilor, m-am dat cu monorailul moscovit şi am făcut chestii plictisitoare şi turistice, atât de banale că-mi dau lacrimile…

Ieşirea din Moscova a fost un calvar. O coadă infinită de maşini, bară la bară, melcul fornăia fierbinte, iar eu spumegam de draci. După 5 (cinci) minute de cuminţeală, am făcut tot ce face un rus adevărat ca să ajungă în faţă: am croşetat printre maşini, m-am băgat pe banda de urgenţă (aici toate şoselele au bandă de urgenţă; mergând atâta amar de drum, am constatat şi de ce: Rusia e un uriaş service în aer liber), mă rog, chestii motociclistice. De la o vreme, coloana s-a mai destupat şi am putut în sfârşit să mă ventilez. Drumul tăia acum o superbă şi gigantică pădure de conifere, din care adiau fâşii de aer rece şi răşinos.

Trec prin Staroe Melkovo. Bătrânul meu melc primeşte cadou o poză cu indicatorul de intrare în acest sat. Poftiţi şi dumneavoastră!

Mai departe trec pe lângă mine doi motociclişti din Moscow First Chapter. Mă salută, îmi spun de nuştiuce festival moto din Valday. Nu, mulţumesc, eu am treabă la Sankt Petersburg. (În paranteză fie spus, mi-e cam frică să merg la motofest-uri; n-am fost niciodată în România, să mă duc în Rusia? În niciun caz, n-am chef de scandaluri). Mă însoţesc o bună bucată de drum, apoi, nemulţumiţi de ritmul meu şi de obsesia de a respecta viteza legală, o iau înainte.

Drumul e lung, mai am 350 de kilometri până la Sankt Petersburg, soarele apune peste mine şi peste zecile de echipaje de Miliţie pe care le întâlnesc, dar doar din mers. Opresc într-o benzinărie să alimentez, dau peste doi motociclişti cu corturi şi izoprene. Unde merg distinşii domni? Tot la Valday, la festival. Din tot motofestul ăsta mă încântă doar faptul că pot pune liniştit cortul. Mă tem de zgomotul muzicii, probabil ceva punk, ceva rock, ceva gălăgios şi tare, oricum, dar la ora asta prospectul motofestului pare de-a dreptul încântător.

Mergem spre Valday, eu făcut sandvish între cei doi. Pe dreapta, un motorist cu probleme. Ne oprim toţi, să-l ajutăm. Are un chopper rusesc, cu pană pe roata spate. Unul din cei doi motorişti îl ia pe om şi pleacă cu el să cumpere un pneu. Nu am ce face decât să aştept. Între timp, măsluiesc lanţul de la motor (maslă = ulei – n.tr.) şi dau un telefon în ţară de pe numărul rusesc. După 3 minute de vorbă, se consumă creditul la cartela prepay. Drace!

Motoristul se întoarce cu pneul, eu sunt cu toate bagajele date jos, altfel nu poate fi urcată pe cricul central ca să îi ung lanţul. Decid să nu mă mai aştepte, îmi dau coordonatele GPS ale motofestului şi o tulesc. Pun bagajele şi pornesc şi eu într-acolo, deşi am îndoieli. Decid să ies de pe drumul principal spre Valday în ultimul moment. Pe un drum de ţară, un carton pe care scrie FEST pe ruseşte şi o săgeată. Deci e bine.

Ajung la tabără, nu e foarte multă lume. Costă 500 de ruble pentru 3 zile. Bine, dar eu vreau să sta doar o zi. Nu se poate, costa 500 de ruble. Plătesc, mi se anină o brăţară portocaliu fosforeşcentă de mână, intru în tabără. Motoriştii mei mă reperează şi mă ghidează spre cortul lor. Până să opresc şi să scot cheia din contact, toată tabăra tăbară pe mine. “Rumânii??? Aaaaa!!!” Le povestesc, sumar, despre excursie. Un chelios arian foarte tatuat mă ia în braţe: “RESPECT!” Îl cheamă Alexei, dar porecla lui e Killer. E un skinhead anarhist rus, care nu-l iubeşte pe Hitler. Pe lângă asta, mai e şi inginer de aeronautică, mecanic de motociclete şi construieşte în garaj bobina lui Tesla, în scopul de a distruge reţelele de GSM din Moscova. Îmi vede brâul din jurul coastelor şi julitura Melcului. Îmi zice să închid ochii, că e şi vindecător (energy healer). Închide ochii şi face gesturi de “a lua durerea cu mâna”. După aia îmi spune să fac baie în râul Valday, care trece fix pe lângă tabără şi care are şi el proprietăţi vindecătoare. Îi zic că fac, dar mai târziu.

Lângă motor apare un tip tatuat c-o faţă şi o tunsoare de mexican (păr lung, dar chel pe lângă urechi şi prins în coadă). Îmi cere “silver scotch” (powertape-ul cu care am lipit semnalul dreapta distrus după căzătură). Îi dau cu drag, are nevoie să-şi lipească cortul, care s-a sfăşiat într-un loc. Se întoarce cu scociul şi bonus un pahar cu cola şi rom. Bem. Apoi îmi face loc la masa lui pliantă, plină de mâncare: “Sit, sit!”

Cu el la masă mai e un tip, cărunt c-o faţă uşor de Dan Chişu. Are corpul acoperit de tatuaje şi un lanţ gros de aur la gât, c-o cruce groasă de aur, bătută cu pietre scumpe. Povestim vrute şi nevrute, îmi arată poze de familie. Are cinci copii şi unul dintre ei l-a făcut bunic. Îl întreb ce lucrează. Începe să râdă. “Niet rabotă!!! Minea jenată, nicagda rabotă!”, adica nu munceşte şi nevastă-sa nu a muncit niciodată. Mă mulţumesc cu atât, deocamdata.

După ce Chişu pleacă la WC, îi spun omului cu faţă de mexican că sunt nişte oameni tare de treabă. Râde, “with you, yes! With other people, bad!” Îmi spune: “Be careful, this man is criminal.” Dar e tare de treabă, îi zic eu. “He is powerful man. Russian mafia!” Aha, deci d-aia nu lucrează. Sunt neobişnuit de liniştit pentru ceea ce tocmai am auzit.

Mexicanul mă duce la maşina lui, o chestie imensă, americană, un pickup truck aerografiat cu un foc albastru. Scoate un cuţit, îl îndreaptă spre mine. “Robber knife!” Mi-l dă să-l ţin şi îmi povesteşte ce e cu el. A fost ameninţat cu acest cuţit de un hoţ la Moscova, dar i-a prins tăişul lamei cu mâna (şi-mi arată cicatricile din palmă şi de pe degete), i-a luat cuţitul şi l-a bătut pe ăla măr. “I, no problem, fist, foot, head”. Şi dacă totuşi e “problem”, îmi scoate o bâtă de baseball din maşină. “Good for police!”, şi râde. Dar arsenalul nu se opreşte aici. Din torpedou mai scoate un cuţit (făcut de mână, la fierar, şi personalizat pentru el!!!) şi un pistol. Îmi scoate gloanţele şi mi-l dă să mă joc cu el. E prima oară când ţin în mână aşa ceva, îmi tremură mâna pe el, dar… îmi place!

Ia cuţitul customizat, se duce la un lemn şi îl înfige în el. Apoi mă învită să fac la fel. Fac, ce să fac. Îl bag pe sfert în lemn, râde. “You, me, swim, now!” Am de ales? Niet. Aşa că îmi trag slipul pe mine şi mă duc în râul Valday. Apa nu e rece, e chiar bună de baie. “Haraşo, haraşo!” Ieşim, ne ştergem şi continuăm depănatul de poveşti. Sunt în mijlocul mafiei ruseşti, la un motofest şi zău că nu sunt îngrijorat despre bagajele lăsate în cort.

Îi spun că hobby-ul meu e să colectez aparate foto vechi. El ce hobby are? Nu ştie să-mi explice şi mă duce la maşină. În spatele copertinei pickup-ului, se zăreşte o maşină de tuns iarba. “This?” Râde, nu asta. Îmi arată un detector de metale. “Guns, bombs, war!” Aha, deci eu colecţionez aparate vechi, el colecţionează bombe şi arme din al doilea război mondial. “Niet colecţîi! Sell, 200-300, sometimes 500 dollars!” Îmi arată un costum traditional de militar afghan. Mă îmbrac în el, imi dă pistolul şi cuţitul şi fuga-fuguţa la o sesiune foto. La finalul ei îmi zice că îmi face cadou pălăriuţa. Sunt fericit, am o căciulă afgană tradiţională de soldat de la un tip cu legături cu mafia rusească…

Lângă noi mai apare un personaj colorat. Se numeşte Jura, i se zice Crusader şi are un motor cu însemnele cruciaţilor. Pe lângă asta, e şi “booleger! contraband!!!!”, cum îmi explică Mexicanul. Tot alcoolul pe care l-am băut, e de la el. Are şi rolul de paharnic, căci nu stă prea mult gol paharul cu el prin preajmă.

Mă duce să mă prezinte clubului de motociclişti din care face parte “Rusichi MC”. Primesc cadou emblemele clubului, statutul de membru onorific şi telefonul lui “If problem, any problem, call. Only for you, not give!” Dar probleme cu poliţia? Se ia de pulă şi face un semn a lehamite şi îmi zice ceva pe ruseşte. Ideea e că îi doare-n ea de ei. Îl învăţ cuvântul românesc esenţial: pula. Mai e unul esenţial, dar nu e nimic de învăţat, e acelaşi cuvânt şi în rusă şi în română. Pizdeeeeţ!!!! Sunt soţiile la masă, se ruşinează, trebuie să schimbăm subiectul, e – totuşi – un cuvânt urât. Chiar şi pentru mafioţi!

Mă mut la masă cu membri ai clubului Rusichi MC. 10 ruşi grei, cu tatuaje şi tot tacâmul, cu care mă înţeleg aproximativ şi care mă potopesc cu mâncare, vodki şi îmbrăţişări. Sunt rupt de beat, aşa că nu ştiu când ajung la cort şi sunt rupt şi de film…